„Dragostea, chiar ea”, Corina Sabău

coperta1 (1)Scriu despre cartea Corinei Sabău la aproximativ două săptămâni de la finalizarea lecturii şi, cum peste romanul acesta s-au mai aşezat între timp vreo două, ideile pe care mi le „notasem” în minte s-au mai „aşezat”, în sensul că am păstrat (cred) numai ce mi s-a părut foarte important.

Ştiu că imediat după închiderea cărţii am avut sentimentul timpului câştigat. Notam atunci pe facebook faptul că, prin „Dragostea, chiar ea”, deveneam fan al Corinei Sabău, semn că nu regretam deloc orele petrecute alături de cartea asta. Deşi, trebuie s-o spun, am intrat nu foarte uşor în paginile sale. Era ca şi cum îmbrăcam un combinezon prea mic. Rândurile parcă mă strângeau şi îmi venea să cer altă mărime… Citisem şapte-opt pagini şi eram dezamăgit. Nu înţelegeam contextul, acţiunea, cine vorbeşte, în fine, noţiuni elementare fără de care n-am cum să duc la capăt nicio lectură. Însă am depăşit momentul datorită reacţiilor în general pozitive despre carte. Eram nedumerit. Cum de alţii pot lăuda aşa ceva? Cred că din acest motiv am mers mai departe: ca să-mi răspund la această întrebare.

Treptat, am aflat despre ce este vorba: un careu de personaje (două feminine, Mia şi Lily, două masculine, Vlad şi Teo), între care, tăcute numai în aparenţă, alte două voci, cele ale copiilor Miţi şi Jana, copiii cuplului Lily-Teo. În decor, Remus şi Gina, asocieri temporare ale careului. Mia, funcţionară într-un minister, plictisită de monotonia vieţii profesionale, dar mai ales de rutina celei de cuplu, se desparte de Vlad. În acelaşi timp, îl cunoaşte pe Teo, coleg de serviciu, fostul soţ al lui Lily. Relaţia dintre Mia şi Teo înfloreşte, explodează, dar intră în aceeaşi rutină de care fugiseră amândoi. Teo nu poate trăi fără copiii săi, aşa cum nici Mia nu-l poate uita pe Vlad. Dintre toţi, Vlad rămâne cel mai pasiv: se retrage la ţară şi se ocupă de albine. În schimb, Lily îşi vrea soţul înapoi…

Implicaţii banale, cred că fiecare dintre noi cunoaştem din cercul de prieteni sau din auzite situaţii similare. Nimic surprinzător aici, pentru că nu în intrigă stă esenţa specială pentru care recomand cartea asta. Ce mi s-a părut remarcabil a fost modul în care Corina Sabău s-a jucat cu personajele sale „plimbându-şi” vocea de la unul la altul. Nu ştiu dacă la fel a procedat şi în primul ei roman, „Blocul 29, apartamentul 1”, dar schema după care cred că a gândit acţiunea din „Dragostea, chiar ea” seamănă cu principiul cubului Rubik: ce se întâmplă cu restul când mişti o „culoare”. Corina Sabău se joacă în felul ăsta cu Mia, Vlad, Teo şi Lily, căutând alinierea, dar mereu îi rămâne o piesă în plus: copiii, un Remus, o Gina, elemente greu de anticipat, care însă zădărnicesc eforturile.

Pe de altă parte, nu numai Corina Sabău are în mâini un cub Rubik. Fiecare personaj, din cele patru, ţine un astfel de joc şi caută să-l rezolve cât poate de repede. Şi cum se-ntâmplă de obicei, soluţia cea mai bună este şi cea mai simplă, greu de văzut când nu ai mintea limpede. Cubul fiecăruia are culorile aliniate atunci când familiile iniţiale se reunesc, numai că personajele trebuie să treacă prin căutări pentru a vedea dragostea în felul ăsta. Şi-n fond, poate mă mai gândesc… Poate că singurul cub Rubik din poveste este la copii, la Miţi şi Jana, a căror influenţă în lumea adulţilor este uriaşă. Fără ei, poate că Teo nu s-ar întoarce la fosta lui soţie şi ar rămâne cu Mia, care, la rândul ei, n-ar mai lua în calcul un nou început alături de Vlad. Complicată situaţie, dar numai în aparenţă. La fel e atunci când încerci să rezolvi un cub Rubik. La fel e în dragoste.

Corina-Sabau-300x249Corina Sabău, „Dragostea, chiar ea”, Editura Polirom, 2012

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Dragostea, chiar ea”, Corina Sabău”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *