„Câinii negri”, Ian McEwan

  •  
  •  
  •  
  •  

coperta1 (2)Era unul dintre cele mai scurte romane de pe ebook readerul meu (uite că uneori lungimea este un criteriu :)), drept pentru care, ţinând cont şi de numele autorului, mi-am spus că n-are cum să nu fie o lectură cât de cât ok. Îmi doream să nu mă plictisească pe durata unei călătorii şi să mă facă să uit de orele pe care le aveam de îndurat până la destinaţie. În plus, îl ştiam pe Ian McEwan din „Pe plaja Chesil”, aşa că i-am dat bătaie cu romanul ăsta, care-mi părea un pariu la sigur.

Dar am pierdut, aşa cum îţi mănâncă toţi banii o favorită la cota de 1.20. Nu cred că aveam la mine o carte mai plictisitoare decât asta… 🙁 De nenumărate ori, mi-am ridicat privirea şi m-am gândit că sunt un cititor al naibii de încăpăţânat dacă duc lectura până la capăt. Dar am dus-o, nici eu nu ştiu de ce. Poate pentru că eram curios să aflu care era treaba cu acei câini din titlu, din moment ce nimic nu conducea către aşa ceva în prima parte a romanului. Acolo, Jeremy, un tip la vreo 30 de ani, rămas orfan de pe la 10 ani, în urma unui accident auto în care şi-au pierdut viaţa ambii săi părinţi, îşi povesteşte copilăria şi adolescenţa, şi cum a crescut el alături de sora lui mai mare, Jean, şi de nepoţica Sally.

Treptat, Jeremy îşi dă seama că „modalitatea cea mai simplă de a umple golul lăsat de pierderea unui părinte este să devii tu însuţi părinte”, motiv pentru care se căsătoreşte cu Jenny… Şi aşa trecem către partea a doua, în care Jeremy îi cunoaşte pe părinţii lui Jenny, June şi Bernard, a căror istorie vine să susţină, de fapt, nucleul acestui roman. June şi Bernard, odată comunişti şi parteneri într-o căsnicie extrem de palpitantă (ajung să-i povestească lui Jeremy inclusiv raporturile sexuale), trăiesc despărţiţi, ea la o fermă din Franţa, el în Anglia. Aparent nefiresc prin prisma convingerilor religioase (Jeremy e ateu, June credincioasă, fapt care, de altfel, o şi îndepărtase de soţul ei, Bernard), Jeremy se ataşează de mama soţiei sale: „June era mama mea adoptivă, cea care-mi fusese dăruită de iubirea mea pentru Jenny, de convenţiile căsătoriei şi de soartă, ca o recompensă primită cu o întârziere de treizeci şi doi de ani”.

În felul acesta, dintr-un motiv neclar, Jeremy ajunge să se documenteze pentru o carte despre viaţa lui June, astfel că o vizitează pe aceasta la clinica în care este internată spre sfârşitul vieţii sale şi îi înregistrează memoriile. Printre acestea, amintirea (sau visul) unei întâlniri cu doi câini uriaşi şi negri, pe care June reuşise să-i înfrunte de una singură, fără ajutor din partea soţului, care nici măcar nu avea să-i creadă istorisirea. „June se autosugestionase că „ziua următoare” explica totul: de ce ieşise din Partid, de ce între ea şi Bernard intervenise neînţelegerea de o viaţă, de ce eliminase raţionalismul şi materialismul din gândirea sa, din ce pricină ajunsese ea să trăiască aşa cum trăise, unde-şi dusese viaţa, cum gândea.”

Aşadar, pe de o parte a romanului stă June, convinsă de existenţa Răului şi a lui Dumnezeu, pe de alta, Bernard, înfuriat de viaţa ei, „trăită într-o singurătate autoimpusă, lipsită de responsabilitate socială”. În felul acesta, nucleul romanului se ocupă de o familie ruptă din motive „ideologice”. Legătura cu prima parte, cu viaţa lui Jeremy-orfanul, mi s-a părut subţire, forţată, justificată numai prin dorinţa lui de a se integra într-o familie. Peste ani, el o ascultă pe June şi călătoreşte alături de Bernard chiar şi până la Berlin, pentru a simţi tensiunea din jurul căderii zidului. Excursioniştii ajung chiar şi până la Majdanek, în Polonia, unde funcţionase un lagăr nazist. Este partea care m-a impresionat cel mai mult din această carte:

„Nu puteam interveni în niciun fel. Nu se găsea acolo nicio fiinţă pe care s-o hrăneşti, s-o eliberezi. Noi nu eram decât simpli turişti. Ori veneai aici şi cădeai pradă disperării, ori îţi afundai mai tare mâinile în buzunare, găseai mărunţişul încălzit de corp şi-l strângeai în pumn şi-ţi dădeai seama că te-ai mai apropiat cu un pas de cei ce visaseră coşmarurile. Aceasta era ruşinea noastră inevitabilă, partea noastră de nefericire. Eram de partea cealaltă a baricadei, de vreme ce ne plimbam liberi, ca odinioară comandantul lagărului sau superiorul politic, vârându-ne nasul într-un lucru sau altul, ştiind unde este ieşirea, având certitudinea deplină că cina următoare ne este pusă deoparte.”

Magazie de pantofi de la Majdanek. 10.000 de perechi au ars în timpul unui incediu din 2010. Sursa: http://furtherglory.wordpress.com/
Magazie de pantofi de la Majdanek. 10.000 de perechi au ars în timpul unui incediu din 2010. Sursa: http://furtherglory.wordpress.com/

Am citit cartea asta şi am tot aşteptat un punct culminant. Din nefericire, el n-a venit. Cu excepţia unor pasaje, nimic notabil. Mi s-a părut o carte forţată, în care McEwan a vrut să vorbească despre comunism din perspectiva unui occidental. I-a ieşit o poveste despre cum istoria mare o afectează pe cea mică, dar romanul lui pare mai degrabă o cameră frumos mobilată a cărei uşă scârţâie de te scoate din minţi. Nu m-a încântat şi nu o recomand. Pare utilă numai celor pasionaţi de integrala McEwan.

Totuşi, un pasaj din cele notabile:

„Existase un timp când socotisem că nu-i nicio tragedie să te îmbolnăveşti şi să mori spre şaptezeci de ani, că, în orice caz, nu merita să te împotriveşti sau să te plângi. Eşti bătrân, prin urmare mori. Abia acum începeam să înţeleg că te cramponezi de fiecare vârstă – patruzeci, şaizeci, optzeci de ani –  până când nu mai ai încotro şi te dai bătut; de asemenea, că şaizeci şi şapte de ani poate fi prea devreme pentru mutarea finală. ”

mcewan_1640441cIan McEwan, „Câinii negri”, Editura Polirom, 2006

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Câinii negri”, Ian McEwan”

  1. Am citit si eu asta si, intr-adevar, e unul dintre cele mai plictisitoare romane de-ale lui, desi in altele nu sta chiar asa de prost. Si mie mi-a placut la modul cel mai sincer “Pe plaja Chesil”, dar cred ca e o raritate, deoarece am o relatie de iubire-ura cu Ian McEwan – in Amsterdam nu l-am inteles, in Gradina de ciment m-a dezgustat foarte tare, Atonement m-a socat prin sensibilitate… iar Black Dogs m-a frapat prin anost.
    Cred ca e unul dintre acei scriitori cu tendinta de a insista pe detalii neimportante, probabil pentru a simula realismul. Mi s-au parut greoaie trimiterile politice din aceasta carte, desi in mod normal sunt o impatimita a genului… Nici nu stiu exact ce-am vrut sa spun prin acest comentariu. Sunt racita si nu prea imi functioneaza neuronii, cred 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *