„Kamceatka”, Marcelo Figueras

tn1_kamceatka_-_marcelo_figuerasEram cât pe ce să amân lectura acestei cărţi, pentru că mă atrag prea puţin jurnalele de călătorii sau memoriile legate de un anumit loc, special mai ales pentru autorul cărţii şi apropiaţii săi. Numai că, răsfoind cartea şi citind scurte fragmente din ea, am înţeles că romanul lui Marcelo Figueras, scriitor argentinian care şi-a stabilit reşedinţa la Barcelona, nu este despre peninsula aceea de la „capătul lumii”, aşa cum lasă de înţeles coperta. Kamceatka este un simbol, este refugiul unei familii forţate de condiţiile politice din Argentina anului 1976 să se mute la periferia oraşului Buenos Aires şi să trăiască în clandestinitate.

În 1976, junta militară a preluat puterea, printr-o lovitură de stat (începutul „Războiului murdar”).

kamchatka 001A urmat o perioadă tulbure, cu mii de civili dispăruţi, victime ale acţiunilor represive de care fuge familia lui Harry, naratorul din „Kamceatka”, un copil de zece ani, care are şi un frate, mai mic, căruia îi spune Piticul. Prin carte, Figueras priveşte cu ochi de copil evenimentele din acea perioadă, dar nu ezită să se poziţioneze faţă de ele, prin pasaje în care naratorul-copil este înlocuit de un matur, alter-ego al scriitorului. Combinaţia aceasta îngreunează scriitura şi îi dă o notă de preţiozitate nefericită, salvată numai de alternanţa fragmentelor. De fiecare dată când vocea copilului oferă detalii despre cum e viaţa în casa temporară, atmosfera devine jovială şi uşor de „digerat”. Pasajele maturului, analitice, mi-au părut ca un instrument dezacordat într-o orchestră bine dirijată.

kamchatka-cover-figueras

Altfel, lui Figueras i-a ieşit foarte bine vocea copilului, pasionat de serialul TV „Invadatorii” şi de jocul de strategie TEG (în care Kamceatka este un teritoriu râvnit), prin care tensiunea din ţară se simte altfel, influenţată numai de agitaţia părinţilor, nevoiţi să iasă din casa de adopţie pentru a se duce la serviciu. Un unchi dispare, iar membrii familiei învaţă un cod al comunicării şi al supravieţuirii: îşi aleg pseudonime, iar copiii sunt înscrişi, sub noua identitate, la o şcoală catolică. Izolarea mi-a amintit de atmosfera din filmul „Dogtooth” (cu totul altă factură, numai că în film este aceeaşi relaţie părinţi-copii, părinţii ştiu întotdeauna mai multe decât spun), iar Kamceatka, teritoriul-râvnit din TEG, este atât peninsula-ficţională pe care Harry şi Piticul îşi petrec câteva luni din copilărie cât şi ultimul cuvânt pe care tatăl i-l transmite lui Harry înainte de inevitabila despărţire (plecarea copiilor la bunici).

OB-NX655_kam_DV_20110516122751Finalul e trist: „Se urcă în maşină şi pleacă. Eu alerg după balonaşul verde până nu mai pot. Ei nu se întorc niciodată să facă cu mâna; nu vor să se transforme în statui de sare”. Trist, dar frumos. Iar cartea ar fi fost o bijuterie dacă Figueras ar fi lăsat copilul să-şi vadă „ de treabă” până la capăt, fără să se amestece cu vocea naratorului matur. În plus, varianta în limba română ar fi fost şi mai atractivă dacă ilustraţia copertei ar fi ţinut cont de conţinut, cum am văzut că s-a întâmplat cu ediţiile de prin alte părţi.

1170754775_marcelofiguerasMarcelo Figueras, „Kamceatka”, Editura ALLFA, 2013

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *