„Proorocii Ierusalimului”, Radu Aldulescu

Înainte de a citi despre carte, te rog să dai play următorului film. Am înregistrat cele două minute şi ceva acum câteva săptămâni, în Marienplatz din Munchen, şi am ales să le ataşez de cartea asta, pentru că bărbatul din imagini pare desprins din cărţile lui Radu Aldulescu. Mai ales că acţiunea romanului ajunge şi în Germania.

[youtube=http://youtu.be/D9KQJ-cIK08]

coperta1

Radu Aldulescu este una dintre slăbiciunile mele de cititor. Îi citesc romanele rând pe rând, descoperindu-le treptat, pe unele la mai bine de 10-15 ani de la prima ediţie, şi mă bucur să intru de fiecare dată în lumea imaginată de el, în ritmul său inconfundabil. De pildă, citind „Proorocii Ierusalimului”, în forma din ediţia a III-a, publicată în anul 2009 (prima ediţie a apărut în 2004), am zâmbit la remarca unui personaj, care-mi amintea de câteva replici din „Cronicile genocidului”: „Mă vait că tocmai asta-ţi spuneam”. Mi-a rămas în minte acest „mă vait”, ca o marcă Radu Aldulescu şi, de ceva vreme, când termin o carte de-a sa nu pot să spun decât „mă vait că mi-a plăcut”, „mă vait că mai vreau”.

Lumea din „Proorocii” nu este diferită de cea din alte romane scrise de Radu Aldulescu: aceeaşi mahala, aceiaşi oameni mizerabili, aceeaşi luptă oarbă şi surdă pentru existenţă într-o ţară postcomunistă, în care nimic nu se schimbă în bine. „Materialismul rebotezat în legea pragmatismului, revopsit în culori viguroase, ispititoare, eficienţă-afaceri-speculaţii, pe viaţă şi pe moarte, răzbeşte cine poate şi restul să crape.”

„Aceeaşi crimă şi hoţie cu altă pălărie”, acesta este cadrul în care se scurge viaţa unor personaje tipic aldulesciene, în genul lui Doruleţ, care aminteşte de Robert Stan, zis Satan sau Diavolul, personaj „de cursă lungă” pentru Radu Aldulescu. Elementul central este (re)întâlnirea dintre Dorel-Doruleţ şi Ierusalim, un fel de nepot pentru Doru, copil dintr-o familie săracă de la ţară, frate cu Golgota şi Pilat, şi fiu al lui Nojiţă, un „bisericos” cu dese crize în care vorbeşte despre credinţă. Aş fi vrut să-l cunosc mai bine pe Nojiţă, cred că merita exploatat mai bine, aşa cum aş fi vrut să curgă mai departe şi firul aventurii lui Doruleţ cu soţia lui Oprescu, un afacerist plecat din Ciopleni, ajuns membru al reţelei de traficanţi de maşini şi copii, în care intră şi Ierusalim.

Faţă de alte romane, Radu Aldulescu îţi ţine personajele mult în afara României, pe la Paris şi prin Germania, acolo unde Edi şi Burhuşi, ajutaţi de Marta, găsesc muşterii pentru „prospături”. Totuşi, ca şi în alte ocazii, sunt multe pagini în care, sub diverse pretexte, se aminteşte trecerea haotică de la comunism la capitalism, aşa cum este cazul pasajului menţionat. Cum cu România eram obişnuit, am fost atent la modul în care este prezentată „străinătatea”. Iată, de pildă, cum este caracterizat Parisul: „Mâncărimea dracului, colcăie Parisul de purici, de păduchi şi căpuşe… Oraşul ăsta e o potaie bătrână, îngălată, care doarme cu tine pe trotuare şi te linge pe faţă, îţi suflă în nas şi-şi freacă blana răpănoasă de şalele tale”. 🙂

Nici oraşele germane nu sunt altfel, pentru că, sub poleiala de civilizaţie, mişună tot felul de pedofili şi dezaxaţi care se potrivesc de minune stilului acestui scriitor. Deseori, datorită/din cauza scenelor fără perdea, mi-am amintit de „Kostas Venetis”… Interesant cum, deşi sunt scene tari, la care-ţi vine să te uiţi jenat prin preajmă, nu cumva să vadă cineva ce obscenităţi citeşti, cartea, odată ce-i intri în ritm, te ţine şi te cam deranjează când ajunge la capăt. O recomand, pentru că în ea nu este numai România de ieri şi de azi, de aici şi de dincolo, ci şi străinătatea, cu bunele, dar mai ales cu relele sale.

dsc00913Radu Aldulescu, „Proorocii Ierusalimului”, Editura Cartea Românească (2009, ediţia a III-a)

Interviul meu cu Radu Aldulescu (august 2010) – aici.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *