„Revoluţia borfaşilor”, Cristian Meleşteu

Revolutia-borfasilor_coperta-1Eram entuziasmat după „Radiografia unei zile de mai”, de aceea să citesc o carte nouă de Cristian Meleşteu mi s-a părut una dintre cele mai agreabile modalităţi de a-mi petrece vreo două ceasuri. Sunt 185 de pagini editate frumos, de zici că editura nu e Tracus Arte ci Polirom. 🙂 Asta, până în momentul în care, pagină după pagină, n-ai cum să sari peste numeroasele greşeli de corectură imputabile atât autorului cât mai ales editurii. Dar dacă treci peste aspectul ăsta, dai de o scriitură cursivă, care te prinde uşor în ritmul ei, cu un limbaj apropiat de cel al universului real în care se petrece acţiunea. Legi uşor cadrul cu cele familiare de la Eugen Barbu sau Radu Aldulescu, dar legătura se face numai până la punctul în care realitatea se-nclină în faţa ficţiunii cu tente absurde. Ce te farmecă cel mai mult este derularea rapidă a acţiunii. Ca şi cum literatură e numai faptul. Înlănţuite, evenimentele te cam vrăjesc şi, cititor naiv (în sensul explicat de Orhan Pamuk), nu te mai gândeşti la structura cărţii, ci numai la ce se-ntâmplă mai departe. Asta e o reuşită pentru Cristian Meleşteu, că poate cuceri uşor cititorii naivi.

Dacă, însă, dă de unul reflexiv, s-ar putea ca evaluarea să nu-i iasă la fel de bine. Respectivul ar observa cum romanul pleacă de la Vasile Topor şi de la Tase, doi „clienţi ai promiscuităţii”, trataţi oarecum echilibrat de scriitor. Ulterior, între ei apare Colonelul, un personaj pasager, aparent introdus numai pentru a dezvolta o intrigă care să ajute la construcţia primei părţi a romanului, iar cunoaşterea paralelă a lui Vasile Topor şi a lui Tase, care părea miza iniţială, se evaporă. Ulterior, intră în scenă o pleiadă de personaje, unele şablonarde, precum Gogu Cămătaru, altele ingenios introduse de Cristian Meleşteu, care pare, spre jumătatea romanului, preocupat de cadru în detrimentul acţiunii. Astfel, deşi personajele sale sunt amuzante, iar caracterizările cât se poate de reuşite, desprinderea de firul cursiv al poveştii nedumereşte cititorul reflexiv. Cum am spus, cel naiv s-ar putea să nu-şi dea seama de ruptură şi să se amuze fără ezitare, prins în plăcerea pentru scris a lui Cristian Meleşteu. La fel, conturarea în linii prea subţiri a celor doi principali nu ţi-i întipăresc în minte şi, la un moment dat, aproape că nu mai ştii care dintre ei este urmărit de scriitură. Vasile Topor şi Tase par că se contopesc, chiar dacă numai unul pune la cale „revoluţia” aceea din titlu, căreia i se subordonează toţi flămânzii şi nenorociţii unei societăţi în derivă.

Finalul cărţii e ţinut de două capitole reuşite, dar aparent eterogene atât în raportul dintre ele cât şi în cel cu restul romanului. La capătul unui drum iniţiatic care, să mă ierte Cristian că, na, mintea e jucăuşă, atât de jucăuşă încât mi l-am amintit pe Coelho cu pelerinajul lui la Compostela, deci la capătul acelui drum se află o partidă de poker cu o bunică moartă… O parte foarte bună, memorabilă datorită cadrului imaginat.

Reflexiv, n-am avut cum să nu analizez de unde am plecat şi unde am ajuns. Am ştiut clar că romanul se termină cu Tase, dar mi se făcuse dor de Vasile Topor şi mi s-a părut că naraţiunea s-a scurs printre degete precum nisipul. Poate unele momente narative ar fi meritat o dezvoltare mai atentă… Poate legăturile nu sunt atât de bune pe cât ar trebui… Dar toţi aceşti „poate” sunt apanajul reflexivului, al celui “lovit” şi de greşelile de corectură. Cititorul naiv ar fi cucerit de acest roman, „citibil” şi pentru că, până la un punct, spune o poveste actuală. În momentul în care Cristian Meleşteu va scrie, în acelaşi timp, pentru ambele tipuri de cititori, va fi un scriitor foarte bun. Dar aceştia sunt puţini.

CristianMelesteuCristian Meleşteu, „Revoluţia borfaşilor”, Editura Tracus Arte, 2013 

Citeşte şi:

0 thoughts on “„Revoluţia borfaşilor”, Cristian Meleşteu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *