„Şaman”, Adina Dabija

  •  
  •  
  •  
  •  

coperta1Ea este o tânără cât se poate de comună, născută la ţară, dar crescută la oraş de nişte rude, întrucât tatăl ei a considerat că aşa e mai bine, după moartea timpurie a mamei. Îi este dor de liniştea satului ardelenesc Măgina şi se refugiază în poezie şi în cărţi de înţelepciune orientală, mai ales după ce descoperă o ediţie în limba maghiară a biografiei lui Korösi Csoma Sándor, părintele tibetologiei şi autorul primului dicţionar tibetan-englez din lume.

Sunt multe pagini în care eroina spune că se caută, că vrea să se cunoască, să desluşească sensul existenţei şi alte chestiuni de genul acesta, sensibile, nu zic nu, dar cam plictisitoare prin repetiţie. Printre ele, două relaţii de dragoste, una iniţiatică şi nu prea (el vrea să facă dragoste, dar nu reuşeşte să ducă actul sexual până la capăt, poate şi din cauza ei), alta care o marchează, pentru că este vorba despre un bărbat însurat, de la care nici ea nu ştie ce speră. Bulină neagră aici pentru stilul în care sunt descrise momentele intime. “Nu mă linişteam decât când îi simţeam sexul zbătându-se, tandru şi sălbatic, între măruntaiele mele. Apoi adormeam obosiţi şi bolnavi unul în braţele celuilalt.” 🙂 N-am citit „umbrele lui Grey”, dar din ce am auzit cred că rivalizează cu patetismul pasajelor erotice pe care le propune Adina Dabija.

În fine, „eroina” ajunge la Bucureşti, lucrează în presă şi face nişte fişe de observaţii cam nepotrivite pentru curgerea textului. Poate partea cea mai reuşită a romanului este cea în care, prin ochii tinerei, vedem Capitala, cu mizeria ei celebră şi cu personaje care mai de care mai sordide. Ulterior, din căutare-n căutare, încercând să descopere tot mai mult din înţelesul profund al vieţii, tânăra Adinei Dabija ne duce până-n Canada, de unde, după ce suntem martorii unui ménage à trois, pornim spre ţinuturile îngheţate din nord, în speranţa găsirii unui înţelept inuit.

Nu e romanul după care să dai fuga în librării, dar nici cea mai slabă carte din ultimul timp. Pe alocuri, are chiar un farmec aparte, dar la final nu ştii cu ce rămâi, cu plictisul din paginile aplecate către filosofii şablonarde, cu traseul previzibil al „eroinei” din provincie către Bucureşti şi, ulterior, Canada, sau cu frumuseţea pasajelor nostalgice în care este descris satul copilăriei. Nu ştiu de ce a spus O. Nimigean despre romanul ăsta că e „de citit, la propriu, cu sufletul la gură”.

Cred că Adina Dabija a forţat încercând să îmbine autoficţiunea cu fantasticul, cu lirismul, cu oniricul, cu misterul, cu basmul şi cu realitatea imediată. O rescriere mai simplă şi mai concentrată, mai strecurată de şabloane şi chestiuni care aduc a oracol adolescentin, ar fi fost mai reuşită. Poate.

Nota mea pe goodreads: 2 (din 5 – “it was ok”)

Adina Dabija, „Şaman”, Editura Polirom, 2013adina_afis4-300x291

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *