„Mirii nemuririi”, Radu Aldulescu

coperta1 (1)Radu Aldulescu menţine cuplul, celulă în jurul căreia îşi construieşte mai toate romanele. Acum îi avem pe Rafael şi Mirela, fraţi „de cruce” („Crucea-i în om şi-i chiar omul şi orice ar povesti omul despre el însuşi nu se compară şi nu poate întrece greutatea crucii”), crescuţi la orfelinat, nişte arhangheli ai suferinţei trimişi pe Pământ parcă pentru a întruchipa toate formele de existenţă ale sordidului.

În acelaşi timp, Rafael există şi în relaţie cu Mărgărit, un alt mire al nemuririi, alături de care ţine slujba de paznic la o casă de copii. De aceea, aş zice că mirii nemuririi din acest roman nu sunt numai Rafael şi Mirela, aşa cum au concluzionat cei mai mulţi dintre cei care au scris despre roman, ci şi Rafael şi Mărgărit, dar şi copiii la care face trimitere această “cronică a genocidului”, inclusiv copiii Mirelei, unul păstrat şi crescut de bunici, altul vândut străinilor.

Dacă în “Proorocii Ierusalimului” (2004) era atinsă pedofilia, cu acea reţea internaţională foarte bine organizată (am scris aici despre acest roman), în “Mirii nemuririi” (2006), Radu Aldulescu se referă din nou la deriva societăţii româneşti, aminteşte de decembrie 89 şi de mineriade, şi ajunge la problema adopţiilor ilegale. Avem chiar un soi de “impresar”, o femeie care-i intermediază Mirelei vânzarea copilului, care-i oferă un avans şi-i prezintă avantajele unei asemenea operaţiuni, chiar dacă Mirela ar fi fost ultima persoană care-ar fi avut nevoie şi de alte motivaţii în afara banilor pentru a da copilul… Mirela, unul dintre personajele descrise cu atenţie: „Zveltă şi ţeapănă şi-nţepată, cu un păr de toată bafta, bătându-i cu vârfurile fesele obraznice; părul ei negru cu reflexe roşiatice, precum lumina unui răsărit crescând peste un pământ untos, roditor, care abia aşteaptă sămânţa, şi ochii verzi, mari, cu uitătură stranie, dusă, crucişă, străvezie, şi pomeţii înalţi şi însângeraţi, întregindu-i aerul tupeist şi pervers…”

Dacă n-ai citit nimic de Radu Aldulescu, nu ţi-aş recomanda să începi cu romanul acesta. Nu este cel mai reuşit, pare incomplet şi grăbit, mai ales că sunt planuri pe care scriitorul le abandonează, deşi au potenţial, cum ar fi cel al relaţiei dintre Rafael şi madam Ortansa, femeie dură, care a băgat spaima în copiii de la orfelinat. Parcă şi atunci când Rafael, urmându-l pe Mărgărit, ajunge să lucreze în presă, ar fi fost ceva mai mult de explorat… Radu Aldulescu, extraordinar de bun în scoaterea la suprafaţă a celor mai ascunse şi murdare laturi ale existenţei, pare uneori, cel puţin în romanul ăsta, un miner plictisit sau grăbit să plece acasă. Cartea-i bună, dar ar fi fost şi mai bună… La fel scriam şi după „Proorocii Ierusalimului”: este şi ăsta un talent, să extragi personaje interesante, dar să nu le exploatezi la maximum.

Altfel, romanul surprinde aceeaşi Românie, flămândă şi săracă şi furată şi batjocorită: „Economiile şi foamea ne-au făcut aşa mari şi frumoşi şi pe noi, şi pe copiii noştri, şi pe părinţii noştri…”; „Sărăcia-i boală care se suflă din gură-n gură”. Nu te face să-ţi placă ţara mai mult, pentru că e o felie din ea, sălcie, respingătoare, cu personaje care sapă mai mult la propria condamnare, dar Radu Aldulescu, chiar dacă nu şlefuieşte „Mirii nemuririi”, se reafirmă ca unul dintre cei mai fini observatori ai realităţii de la noi.

Radu Aldulescu, „Mirii nemuririi”, Cartea Românească, 2006aldulescu _radu

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Mirii nemuririi”, Radu Aldulescu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *