„Hotel Universal”, Simona Sora

  •  
  •  
  •  
  •  

coperta1 (2)Dacă romanul ar fi o pâine, lucrurile cu „Hotel Universal” ar sta cam aşa: avem un coş, plin de felii şi firimituri. Pe undeva, două colţuri. Simona Sora scoate din coş feliile şi încearcă să le lipească după forma striaţiilor uşor rumenite readucând astfel pâinea la forma iniţială. La final, ataşează colţurile.

Totuşi, pâinea recompusă n-are cum să mai fie cea de dinaintea tăierii: cum să mai încadrezi firimiturile? La început, naiv, recompui cu impresia că-ţi va da fără rest. Treptat, constaţi că n-are cum s-arate ca scoasă din cuptor şi-atunci te precipiţi. Îţi tremură mâna, insişti pe o felie, i se rupe coaja şi obiectivul se ruinează.

Simona Sora a recompus pâinea, dar i-a dat cu rest. Pâinea n-arată rău, ţi se face poftă, dar sunt zone care, pentru că poate au stat prea mult “la aer”, s-au întărit. Şi-ţi stau în gât.

De unde a plecat? De la un hotel de prin centrul Bucureştiului, cu parfumul timpului, o clădire cu o poveste aparte, pe care s-a gândit să brodeze istoriile unora dintre cei care l-au populat. Începe cu avânt, cu direcţii, locuri, nume, într-o aglomeraţie care n-are cum să atragă, pentru că firul lecturii e blocat. Ai impresia că pierzi esenţialul şi trebuie să te-ntorci, să reciteşti, că poate exact numele tratat cu indiferenţă e cheia la ceva, cândva… Cam prinzi despre ce e vorba, sigur, hotelul, la originea căruia au stat trei negustori, şi ţi se spune câte ceva despre planurile lor, intri şi-n atmosfera de secol XIX, dar brusc eşti adus înapoi, pentru că nu acolo, în trecut, e bagheta care ţine romanul în picioare, ci în prezent, de fapt prezentul postrevoluţionar, când hotelul e pe cale să dispară, iar Maia ascultă amintirile unei Marii, nu ştii care, probabil, bunica ei. Cartea e plină de Marii, ciudată alegere, să complici când poţi să simplifici (sau poate că s-a dorit evidenţierea unui profil, că aşa este linia maternă şi că diferenţele sunt nesemnificative în comparaţie cu asemănările). Maia, „moştenitoarea”, ascultă, dar alteori şi retranscrie, adăugând după bunul plac…

Singurul personaj de ţinut minte pare a fi Vasile Capşa, cel care ajunge până pe la Sevastopol, în căutarea unor reţete de dulciuri. În urma unor aventuri frumos redate de o prozatoare care demonstrează că, totuşi, ştie cum trebuie să arate o naraţiune atrăgătoare, Vasile ajunge să fie îngrijit în casa în care o întâlneşte pe Rada, o clarvăzătoare ce-i va sta alături chiar şi la întoarcerea în ţară. Tot acolo descoperă şi parfumul dulceţii de trandafiri, regăsit, peste decenii, între bătrâna Maria şi Maia, una povestitoare, cealaltă, ascultătoare atentă.

Mi-a plăcut mai mult „planul” Vasile Capşa… În linie cu Maia apare o serie de personaje uşor de uitat, de la o ghicitoare în tarot la un profesor cabotin şi tot felul de colegi de „hotel”, amplasaţi în roman pentru a prezenta populaţia care ajunsese să umple clădirea în anii de după revoluţie. Ai putea spune că personaj principal în romanul ăsta e tocmai hotelul, cu decăderea lui şi să-nţelegi că e vorba despre o carte tristă. Ai putea. Mai ales că, spre final, se-ntâmplă un eveniment tragic, demarează o anchetă, iar constatările poliţiştilor vin să răstoarne povestea. Constatările astea ar fi colţurile pâinii despre care vorbeam la început. Adică pâinea nu trebuie să rămână fără colţuri 🙂

Nu e un roman rău, se vede că e scris cu migală şi că Simona Sora s-a documentat foarte bine cu privire la istoria locului. Totuşi, citindu-l, m-am gândit des la cum ar fi sunat povestea asta dacă ar fi fost scrisă de Cătălin Dorian Florescu. Cine l-a citit pe Dorian Florescu mă înţelege. Simona Sora scrie bine, se vede limpede lucrul ăsta, dar prea se complică. A gândit ceva preţios, dar cred că şi-a îndepărtat din potenţialii cititori prin dorinţa de a demonstra că poate. Mai simplu, mai limpede, ar fi scos, poate, un roman pentru mase. Ăsta nu e. Eu aş pune la loc, în coş, pâinea adunată de Simona Sora şi l-aş ruga pe Dorian Florescu s-o compună cum ştie numai el.

simona-sora-hotelSimona Sora, „Hotel Universal”, Editura Polirom, 2012

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Hotel Universal”, Simona Sora”

  1. Nu am citit cartea si nici nu am de gand in urma recenziei tale. Nu sunt misogin, dar de multe ori am citit carti scrise de femei care ar fi fost mult mai bune scrise de un barbat. Femeile, cum ai zis si tu aici, complica uneori lucrurile inutil. O fac chiar si in literatura. Barbatii scriu un alt gen de literatura.

  2. Asta e altă discuţie. Eu m-am referit doar la cartea asta, pentru că am impresia că este genul de poveste pe profilul lui Cătălin Dorian Florescu. N-aş generaliza spunând că femeile complică lucrurile inutil. E doar părerea ta. Fără să le iau apărarea, sunt multe femei care scriu mai bine decât bărbaţii, pentru că talentul şi seriozitatea în scris nu ţin de sex.

  3. prietenul gabriel uita cu cat nesatz citea pe fanclub jurnalele feluritelor lutze. eu unul am inceput (in fine) sa citesc aceasta carte si dupa primele cateva capitole va dau dreptate.

    cu stima si respect,
    ionescu

    1. După primele pagini, eram confuz. Uşor, lectura s-a mai aşezat şi am găsit fragmente bune. Aşa că vă încurajez să nu dezarmaţi. Poate, totuşi, la final mă veţi contrazice.

  4. De cand am auzit prima oara de cartea aceasta, am vrut sa o citesc. La un moment dat am fost pe punctul de a o cumpara. A trebuit sa renunt din diverse motive, dar cu toate acestea mi-am pastrat dorinta aceasta si curiozitatea. Ceea ce ma atrage sunt povestile de demult legate de cladirea respectiva. Ma fascineaza istoriile cladirilor vechi. Bineinteles, sunt constienta ca aceasta e o fictiune, nu as trata-o ca pe o carte infatisand istoria reala a locului. E posibil sa nu fie ceea ce imi imaginam ca este. Totusi, citind impresiile tale, nu am dezarmat. Curiozitatea persista si o voi citi si eu la un moment dat. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *