„Lunetistul” de Marin Mălaicu-Hondrari

  •  
  •  
  •  
  •  

Revigorantă impresia că, iată, în sfârşit, se mai scrie şi aşezat, fără pretenţii de scriitor cu nasul pe sus. Pentru că „Lunetistul” este un roman bun şi ca poveste, şi ca structură, şi ca mod în care este întreţinut suspansul.

Constantin şi Cristina se ştiu din copilărie, au avut o relaţie, dar acum trăiesc departe unul de celălalt, cu nostalgia trecutului. El e mercenar, ea, un fel de nevastă-ostatică pentru unul, Jim, fiu de bogătaş. Şi-ntr-o zi, Constantin primeşte misiunea de a-l ucide pe Carlos, care Carlos este un scriitor celebru, fost copil adoptat (numai financiar) de cuplul Cristina-Jim. Cum îl cunoaşte de câţiva ani pe Carlos, Constantin refuză misiunea şi, mai mult, îl avertizează de pericol, în numele unei vechi prietenii, din vremea în care Carlos îl ruga pe mercenar să-i ducă un pachet „mamei” lui. Care mamă ajunge şi amantă, complicând universul lui Constantin, unul populat de un minunat album cu „fotografii pe care aş fi vrut să le am”.

Citindu-l pe Marin Mălaicu-Hondrari, am fost conştient, mai mult ca în cazul altor scriitori, de efortul care stă în spatele produsului final care este romanul. Spun „conştient” pentru că scriitura finală este cursivă şi simplă, în aparenţă, iar frazele, uneori lungi, sunt atât de fireşti, atât de racordate la un ritm atent construit încât citeşti şi numai pentru plăcerea de a trece de la un rând la altul.

Apoi, faptul că romanul e scris pe mai multe voci (Constantin, Cristina – care-şi notează gândurile într-un caiet, „Caietul Constantin”, ambii la persoana I, naratorul, la persoana a III-a şi, spre final, Carlos, într-un interviu), aşadar pluralitatea aceasta de voci conturează un spaţiu solid, tot mai greu de uitat pe măsură ce îl cunoşti mai bine. În el, ai parte de amintiri dinainte de ’89, te plimbi prin lume şi guşti din tot felul de referinţe literare (în special hispanice, scriitorul fiind un afin al acestei literaturi) şi vezi cum realitatea şi ficţiunea sunt ca două surori care încă se mai fugăresc prin aceeaşi casă veche, romanul.

Şi mi-au mai plăcut isteţimea scriitorului şi curajul său de a anticipa eventualele critici. Cum ar fi fost cea cu privire la modul în care-şi tratează personajele, vag descrise şi mai mult lăsate „să-şi vadă de treabă”. În acest caz, în interviul din final, la care răspunde Carlos, scriitorul urmărit de Constantin justifică subtil alegerea lui Marin Mălaicu-Hondrari: „Asta am învăţat-o de la Julio Cortázar. Mă feresc să descriu pentru că descrierile sunt anticipative, sunt ca muzica în filmele de suspans. Mă folosesc de descrieri doar atunci când vreau să dramatizez, când simt nevoia unei intensificări”.

Aici, povestea nu are nevoie de adjuvant. Personajele îşi pasează bagheta şi dezvăluie puţin câte puţin din ce trebuie spus, până când înţelegi cine şi de ce ar vrea să-l ucidă pe Carlos. Iar meritul pentru felul în care-ţi este livrat treptat adevărul, într-un mod simplu şi frumos, îi aparţine lui Marin Mălaicu-Hondrari.

Marin Mălaicu-Hondrari, „Lunetistul”, Polirom, 2013, 248 de pagini

Carte disponibilă pe site-ul editurii. O prezentare mai bună a cărţii, aici: filme-carti.ro

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Lunetistul” de Marin Mălaicu-Hondrari”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *