„Negru şi Roşu”, Ioan T. Morar

  •  
  •  
  •  
  •  

coperta1Dintr-o discuţie cu un prieten, mi-am dat seama că Ioan T. Morar este dezavantajat, nemeritat, din cauza a două aspecte: 1. asocierea sa cu Divertis (cei care nu ştiu că a publicat şi câteva volume de poezie, premiate chiar, îl ţin în continuare în sertarul cunoscut de majoritate); 2. Numele „Negru şi Roşu”, cu trimitere facilă către Stendhal, te poate face să crezi că ţii în mână un fel de „adibas”.

Orice astfel de catalogare este nemeritată. Şi mă refer numai la acest „Negru şi Roşu”, pe care l-aş fi văzut cu uşurinţă între cele cinci finaliste de anul acesta, de la Premiul „Augustin Frăţilă” (poate fi anul viitor).  N-am mai citit nimic de Ioan T. Morar, nu încă, deşi acum mai că aş căuta prin anticariate primul lui roman, „Lindenfeld”. Mi-a plăcut. Din mai multe motive.

1. Pentru curaj – nu-i simplu să iei un subiect legat de ţigani, evrei, Al Doilea Război Mondial, Antonescu şi comunism, şi să faci o poveste credibilă. Georgian (Jorjan, după numele său de ţigan), merge la liceul militar cu un dosar măsluit, ca să-şi ascundă originea, şi urmează o carieră strălucită în armata lui Antonescu, ajunge până la Odessa, unde rămâne printre puţinii ofiţeri supravieţuitori. E racolat de ruşi, format comunist, şi revine în ţară pentru a conduce plutonul de execuţie a mareşalului.

Curaj, da, pentru că e greu de anticipat cât va fi pozitiv şi cât negativ în reacţia publică la un astfel de roman. Altfel spus, niciodată n-a fost uşor să brodezi ficţiune pe chestiuni istorice cunoscute.

2. Pentru documentare – în roman, pe parcurs şi la sfârşit, sunt redate documente ale vremii, documente reale, care susţin povestea. Urmându-şi cariera de ofiţer, Georgian Nicolau nu-şi mai caută familia, dar află despre ea atunci când ţiganii sunt deportaţi în Transnistria. Cu tot riscul, pleacă să o scoată de acolo, pentru că acele documente îi arată precaritatea condiţiei sociale din zonele de deportare. Apoi, intră riscant în câteva chestiuni pe care istoricii sigur o să le taie felii şi-o să le caute cea mai mică firimitură impură: formarea la Moscova a celor două divizii care aveau să impună, la început de comunism, o nouă armată (roşie) în România sau relaţia dintre Antonescu şi liderii militari (care îl trădează).  

3. Pentru scriitura sa aşezată, parcă niciodată grăbită. Atent la metafore, la destinul uimitor al personajului său principal, precum şi la modul în care introduce tot felul de „secunzi” meniţi să susţină construcţia lui Georgian. Până la urmă, deşi Georgian trece de la fanatism faţă de mareşal la rolul de a-i instrui şi comanda pe cei care-l ucid, evoluţia aceasta, deloc facilă de conturat, este naturală şi justificată de patriotism. Dar nicio clipă n-am avut senzaţia că se-ntâmplă ceva anormal cu Georgian. Totul mi s-a părut justificat şi i-am înţeles fiecare decizie (chiar dacă, la un moment dat, el alege după cum îi dictează un ban aruncat în aer). Mi-a plăcut şi faptul că există un personaj, Ştefan Velescu, un fel de faţă bună a lui Gollum, complementarul lui Georgian, un tip cu o carieră aşezată, care se împotriveşte fanatismului pro-mareşal arătat de prietenul său de-o viaţă (sunt foşti colegi de liceu) şi este primul care află despre originea sa.

Negru şi Roşu vin de la ţigan şi comunist, de la călugăr (da, se deghizează în călugăr la cererea ruşilor) şi ofiţer, de la cele două vieţi ale lui Georgian. Până la urmă, titlul pare bine ales şi cred că nicio altă variantă n-ar fi fost mai potrivită. Iar romanul este, într-adevăr, bun. Te face să nu-i cauţi hibele. Are dragoste, moarte, război, trădare, prietenie şi patriotism, în doze potrivite, şi marele merit de a nu plictisi.

Ioan T. Morar, „Negru şi Roşu”, Editura Polirom, 2013ioan_t__morar_96605100

Cei mai îndrăzneţi şi mai dornici de tăvăleală au găsit soluţia. Cu o conservă de carne şi un pachet de pesmeţi intrau în orice casă şi îşi alegeau orice femeie de acolo, mamă, fiică, nu conta. Doar atât făcea soldatul, intra în casă, scotea conserva şi biscuiţii, le flutura în faţa ochilor unor hămesiţi şi privea femeile pe rând, alegându-şi prada. Fără violenţă, fără vorbe în plus, zeci de case de oameni onorabili deveneau, pentru o oră, două, bordeluri ale mizeriei, bordeluri ale supravieţuirii.

Citeşte şi:

12 comentarii la „„Negru şi Roşu”, Ioan T. Morar”

  1. După cum îți spuneam, m-ai convins să mâna pe cartea “enigmaticului” Ioan T. Morar și sper ca ideile mele preconcepute să fie spulberate de scriitura sa. Congrats pentru recenzie! 🙂

  2. nu cred ca e dezavantajat de asocierea cu divertis. ar trebui sa fie avantajat de acest fapt. cine a trait anii 90 stie ce dzic.
    este insa foarte dezavantajat de imaginea de băsist pe care o are. consul la marsilia etc. plus chestia cu gabriel rosia montana nu stiu ce.
    eu unul am cumparat aceasta carte. cum zicea bunicu’ intr-o dedicatie, ‘n-am citit-o, dar cred in ea’.
    desigur ca nu a fost finalist la premiul augustin fratila, deoarece cartea nu a aparut in 2012. acuma, si premiul asta, ce credibilitate sa mai aiba cand in juriu este mantog? sa fim seriosi.

  3. Sigur că nu a fost finalist. Era scris în paranteză că poate fi la anul. Doar spuneam că ar fi avut loc, ca valoare, între cele cinci de anul ăsta.
    Dacă aţi scris aici, pe alt blog din juriu, însemnă că premiul are măcar o brumă de credibilitate.

    1. va fi la anul, desigur. mai ales daca se mentine juriul criticilor. din cate stiu, nici1 din cei 3 nu are vreo problema cu optiunea politica a d-lui morar. dar, mai ales, nu cred ca in mmxiii a aparut vreun roman primit mai bine de critica de-ntampinare. sa termin si eu odata hotelul universal si sa vedem aventurile rromului jorjan. sau ale lunetistului?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *