Păcat de steag

steag

Am rezistat numai o repriză aseară la meciul România-Grecia. Nu ştiu dacă am dat dovadă de lipsă de patriotism plecând la pauză, cu steguleţul în mână, către maşina parcată la vreo 20 de minute de mers pe jos. Dar am considerat că nu merită să mai stau. De ce? Pentru că nu se schimbase nimic. Aveam acelaşi joc lipsit de orizont, fără nicio ocazie, cu o posesie sterilă şi umilinţă în dueluri fizice. Acelaşi antrenor încruntat, care nu schimbă nimic şi care nu este în stare să insufle optimism. Acelaşi public sastisit, care e în stare să deruleze steaguri uriaşe, dar îşi fluieră favoriţii la primele pase greşite. Hellas-ul se scurgea pe scările Arenei Naţionale, în timp ce grecii cântau din trompetă, iar Karagounis îşi lega şireturile de parcă abia descoperise o nouă metodă. De fapt, mă simţisem înfrânt chiar din seara precedentă, când văzusem liniştea de pe chipurile suporterilor greci, buna dispoziţie a jucătorilor în timpul antrenamentului şi pacea jurnaliştilor sosiţi de la Atena. Cum să zic? N-am văzut la ei nicio „Pitzi”. La noi, când e acţiune media, se pupă „reporteriţele” pe marginea gazonului de zici că suntem în faţă la Bambu (ştiu că n-am scris bine). Ei, cam de asta am plecat. Dar mai ales pentru că nu am văzut atitudine şi nici talent. N-am văzut lideri, oameni care să spună că se poate, se poate pentru că avem valoare, să urle că România este cineva, după care să-şi pună capul în gheata adversarului. Să-şi rupă nasul la „naţională” şi nu pe bani adevăraţi la echipa de club. De asta am plecat. Că m-am ofticat să avem un steag atât de frumos şi oameni atât de lipsiţi de pasiune şi bun-simţ. Mai bine că nu ne-am calificat. Nişte „Pitzi” s-ar fi pupăcit la Rio şi-ar fi transmis de-acolo interviuri josnice cu politicieni îmbrăcaţi în tricouri de protocol.

Citeşte şi:

7 comentarii la „Păcat de steag”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *