“Boala şi visul”, Dan Stanca

Dan-Stanca-bunRescrierea romanului cu care Dan Stanca debuta, în 1992, la Editura Militară. Se numea atunci „Vântul sau ţipătul altuia” şi avea 245 de pagini. Acum, păstrând tema, au ieşit 367 de pagini, sub un titlu, „Boala şi visul”, uşor eliptic, cam neatrăgător, dar foarte potrivit după ce citeşti textul integral.

Marele avantaj al acestui roman este că începe bine: „Pe patul de moarte, domnul Gheorghe Nicolau nu a ştiut că fiul lui, Sabin, murise.” Apoi, vreo 200 de pagini se scurg precum berea rece pe arşiţă. Cei doi Nicolau, tată şi fiu, sunt înmormântaţi în aceeaşi zi. Primul moare de cancer, al doilea din cauza unui soţ gelos (şi militar) care-şi surprinde consoarta în pat cu Sabin, iar prima parte a romanului se ocupă de evoluţia acestui Sabin, un tânăr care mai întâi a descoperit cărţile şi abia apoi femeile (mai degrabă femeia, adică cea de la care avea să i se tragă moartea), dar şi de Ionela Cărăuşu, vecina familiei Nicolau, pe care lumea o cunoaşte de Păuniţa, „fiindcă se ţinea tare mândră”. Păuniţa are tot un soţ violent (şi, coincidenţă, la fel de militar), al cărui nume-i dezvăluie, prin contrast, întregul destin livresc: Nelu Tomiţă. Ei bine, Tomiţă e o brută, de care Păuniţa reuşeşte să se despartă, nu înainte de a face cu el un băiat, care ulterior va emigra.

Aparent, începutul e banal. Numai cele două înmormântări simultane par ieşite din comun, altfel poveştile celor două familii pot ţine de orice scară, orice cartier, şi nu caracterizează neapărat Drumul Taberei din Bucureşti, unde se-ntâmplă multe din acest roman. Pe parcurs, mai afli că Gheorghe Nicolau fusese căsătorit a doua oară cu Virginica, iar Păuniţa tânjea la posibilitatea dezvirginării lui Sabin. După dispariţia lui Tomiţă, Păuniţa nu se recăsătoreşte, dar trăieşte o aventură extraordinară cu un securist, pe care-l va reîntâlni peste vreo 20 de ani într-o librărie. În fine, până la un punct, asta e povestea, oarecum comună, dar foarte bine scrisă, cu picanterii erotice care dau culoare textului.

Vine însă un moment în care Dan Stanca devine Dan Stanca, scriitorul imposibil de ţinut între parantezele realului. Afli că lui Sabin i-a fost insuflată plăcerea pentru lectură de un anume Armand Bălăşel, personaj misterios, şi de Radu Vizanti, care păstrează parfumul craiului „reinventat” de Dan Stanca în „Craii şi morţii”. Recomandările lor de lectură, cu René Guenon cap de listă, nu sunt tocmai cele mai inocente, şi se sugerează faptul că Sabin, bătut până la moarte de un soţ gelos, şi-a împlinit destinul dintr-un soi de curiozitate morbidă, din dorinţa de a afla ce se află „dincolo”.

Pe de altă parte, Bălăşel şi Vizanti vin cu nişte poveşti suplimentare, în care apare acea rădăcină de Eliade, clară, ca la nimeni altul, la Dan Stanca. Poveştile sunt despre rezistenţa anticomunistă din munţii Muscelului, cu implicarea securistului combinat cu Păuniţa, dar şi despre vizita tânărului Armand la o casă de toleranţă, când a fost alungat de o prostituată pentru că în loc de penis îi crescuse un ghicoel. Şi rezistenţa anticomunistă are ceva ieşit din comun, pentru că acolo apare un soi de vrăjitor, care-i conduce pe rebeli cu puterile sale supranaturale.

N-o să spun ce se-ntâmplă cu toate personajele astea, acoperite pe câteva decenii, dar nu cred că vă răpesc din plăcerea lecturii dacă menţionez că finalul e alături de Păuniţa, îmbătrânită, care visează o femeie singură şi această femeie stă şi copiază de pe nişte foi. Ce copiază vedeţi în carte. Visul e sublim, pe măsura forţei lui Dan Stanca, şi vine să închidă cercul acestor poveşti, care cresc precum “o plăcintă care înghite cuptorul în care se coace. Tot aşa boala, la început un simplu mugure, se dezvoltă în corpul celui care din amabilitate şi neştiinţă i-a oferit găzduire. Chiriaşul însă s-a dovedit întotdeauna mai tare decât proprietarul. Boala şi povestea sau boala şi visul sunt ganglionii fiinţei noastre, de unde pot decola cele mai frumoase înaripate, dar coboară şi ancore grele care ne leagă de miezul hidos al pământului.”

Cred că “Boala şi visul” e peste “Craii şi morţii”, cu care Dan Stanca a fost finalist al Premiului “Augustin Frăţilă”, romanul anului 2012. Şi mai cred că n-ar face rău dacă ar încerca un roman realist sută la sută. Însă ştiu că nu poate, pentru că nu este construit aşa.

DSC01251Dan Stanca, “Boala şi visul”, Editura Tracus Arte, 2013

Citeşte şi:

0 comentarii la „“Boala şi visul”, Dan Stanca”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *