Interviu (bilingv) cu scriitoarea Kjersti Skomsvold: “Literatura, o formă de a te vindeca de singurătate”

  •  
  •  
  •  
  •  

DSCN2412Kjersti Skomsvold este o tânără scriitoare din Norvegia, care a publicat trei cărţi, prima dintre ele (“Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică”) fiind tradusă la Editura ALL. Cum la târgul de carte Gaudeamus, invitate de onoare au fost ţările nordice, nu am refuzat ocazia de a-i fura câteva minute din programul ei încărcat pentru a vedea dacă-i place coperta românească a cărţii sale, cum a devenit scriitoare şi cât de uşor acceptă criticile negative. 

– Ai studiat matematica şi ştiinţa computerelor înainte de a te îndrepta către scris. Cum de ai făcut pasul acesta?

– Aceasta este prima mea carte şi înainte de ea nu mai scrisesem nimic… Am fost nevoită să renunţ la acele studii din cauză că m-am îmbolnăvit. La început, nu voiam să vorbesc despre asta, dar acum mi se pare ok. Mi-ar fi greu să explic modul în care am început să scriu dacă nu spun despre perioada aceea şi nu aş fi renunţat la studii dacă nu aş fi fost nevoită. Aşadar, am fost bolnavă câţiva ani, iar în acea perioadă am început să scriu note pe post-it-uri. Mă gândeam mult la moarte chiar dacă ştiam că boala nu era atât de gravă, mă gândeam la ce înseamnă viaţa şi ce vreau să fac.

– Era prima dată când te gândeai la moarte?

– Mă gândisem şi când fusesem copil. Dar cum totul a ajuns la un fel de bilanţ, m-am gândit mai mult la asta… De aceea am început să scriu despre această femeie în vârstă, pentru că atunci când eşti bătrân nu mai ai cum să pretinzi că mai este mult timp până vei muri. Când eşti tânăr poţi uita lucrul acesta.

– E ciudat să te gândeşti la moarte când eşti tânăr…

– Crezi? Poate…

– Poate e o chestie comună în cazul celor care nu sunt distraşi.

– Asta e, eu nu eram distrasă. Cred că oamenii pot gândi fără a fi distraşi pentru o perioadă scurtă de timp, până când chestiuni existenţiale îi răpesc, iar eu nu făceam decât să stau întinsă din cauza bolii.

– În pivniţa părinţilor. Dar lor nu le plăcea să numeşti locul acela pivniţă.

– Da, tata îmi tot spunea: “am decorat tot subsolul pentru tine”. Am scris despre lucrurile astea în următoarea mea carte, “Monsterhuman”, iar unul dintre capitolele acestei cărţi se cheamă chiar aşa, “Pivniţa”. Abia am cunoscut-o pe traducătoarea mea de aici, foarte drăguţă, care mi-a spus că va traduce şi cartea aceasta.

Îmi arată coperta interioară faţă a volumului “Monsterhuman”, imaginea unei analize sangvine, iar pe coperta interioara din spate, o fotografie cu spaţiul cosmic. De la micro la macro. A fost ideea ei, iar editorul a fost de acord. Pe copertă, chipul unei căprioare.

– Când am ieşit prima dată din pivniţă, am văzut trei căprioare traversând parcarea chiar în faţa mea şi m-am gândit: “asta înseamnă ceva”. Uneori, trebuie să faci lucrurile să însemne ceva şi eram cam disperată, aşa că m-am gândit că acea apariţie însemna că voi fi capabilă să scriu o carte şi să mă fac bine.

Al doilea roman este mult mai gros ca primul, iar Kjertsi spune că “Monsterhuman” este povestea scrierii primei cărţi, că este mai mult autobiografică. Prima ei carte are 120 de pagini (şi-n norvegiană şi-n română), iar “cartea despre prima carte” are 600.

tn1_skomsvold_-_cu_cat_merg_mai_repede_final– Tatăl meu foloseşte primul roman ca semn de carte pentru al doilea. 🙂

Apoi îmi arată cea mai recentă carte a sa, un volum de poeme, unde titlurile sunt nume de personaje biblice.

– Eşti o persoană religioasă?

– Nu, nu chiar, dar îmi place să citesc Biblia, pentru că mi se pare interesantă. Are atât de multe poveşti…

– Aveai 29 de ani la debut. Este vârsta medie pentru debut în Norvegia?

– Cred că e pe la 35…

– Oricum, înţeleg că nu te-a presat vârsta din moment ce nu te gândeai să devii scriitoare.

– Nu, voiam să devin inginer. Dar acum tot ce vreau este să scriu.

– Ce persoană norocoasă!…

– Da, sunt norocoasă că mă pot ocupa de pasiunea mea. De asemenea, îmi place şi să predau creative writing.

– Ştiu că ai şi urmat un astfel de curs la înainte să publici primul tău roman. Ţi-a folosit acel curs?

– L-am început la Academia Nansen şi în acelaşi timp îmi trimiteam manuscrisul la editură. Nu spusesem nimănui despre scrisul meu şi parcă-mi era ruşine că scriam. În primul rând şi lucrul cel mai important, cursul m-a făcut un cititor mai bun. Până atunci, citeam mai mult ca distracţie, dar am realizat diferenţa dintre literatura bună şi cea proastă, am devenit capabilă să văd ce e bun şi ce nu e. Am avut profesori foarte buni, care mi-au arătat diverse puncte tari sau slabe la romanul meu, lucru foarte important pentru mine.

Din timpul interviului. Foto: Adela Râpeanu
Din timpul interviului. Foto: Adela Râpeanu

– Îţi era uşor să fii de accord cu cei care-ţi semnalau lucrurile mai puţin reuşite?

Îmi place critica, atât dură cât şi onestă. Este singurul mod în care poţi progresa.

– Când le-ai arătat părinţilor manuscrisul?

– Am scris primul roman în patru ani şi cred că le-am arătat ceva după vreo doi ani. Tata mi-a citit prima carte de mai multe ori. E un cititor foarte bun şi m-a ajutat foarte mult.

– Ai schimbat ceva după observaţiile sale?

– Da, l-am ascultat. Umorul e dificil de inserat în literatură, pentru că lucruri care sunt amuzante când vorbim, nu mai sunt aşa când le punem pe hârtie tatăl meu are un foarte bun simţ al umorului, dar nu-i spune că ţi-am zis asta.

– Interesant: erai bolnavă, dar scriai ceva amuzant.

– Cred că singurătatea şi tristeţea m-au ajutat. Umorul este un fel de mecanism pentru supravieţuire. Beckett a spus că nimic nu este mai amuzant decât nefericirea şi cred că avut dreptate.

Din vorbă-n vorbă, ajungem la beletristica noastră despre comunism şi-i vorbesc despre “Sunt o babă comunistă”. Se arată interesată de temă şi mă întreabă dacă există o variantă în engleză. Nu sunt sigur, dar îi spun că exista varianta in limba franceză, pentru ca ştiu ca ea cunoaşte bine franceza. Îi spun numele autorului, Dan Lungu, iar ea şi-l notează.

– Cum ai găsit prima frază din “Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică”? Îmi place tare mult…

– Da, îţi place? “Întotdeauna mi-a plăcut să duc lucrurile la bun sfârşit.” Mi-a plăcut şi începutul celui de-al doilea capitol, genul de absurd “Trăieşte clipa”, dar am ales să încep romanul aşa pentru că vorbeşte mult despre caracterul personajului. De parcă s-ar grăbi să treacă de la viaţă către moarte.

– Cât din această bătrână eşti tu?

– Şi bunica m-a întrebat acest lucru: “unde ai găsit personajul acesta ciudat?”  I-am spus că sunt eu, dar ea, serioasă şi oarecum îngrijorată: “nu, nu eşti tu!”. Mathea este ca o versiune extremă de-a mea, sub anumite aspecte. Nu sunt atât de bătrână şi singuratică şi ciudată, dar cred că toţi ne gândim la lucrurile astea. Am încercat să intru cât mai bine în anumite gânduri şi sentimente de-ale mele, pentru că am crezut că sunt griji ale fiecăruia. Personajul din al doilea meu romane este bolnav, dar nu trebuie să fim bolnavi ca să luăm în calcul sentimentele care apar atunci când viaţa nu i-a turnura planificată. Literatura este despre şocul reunoaşterii. Aşadar, primul meu roman este despre moarte şi singurătate, al doilea despre boală, iar ultima carte este despre suferinţă…

– Numai lucruri negative. Dar zâmbeşti mult…

– Aş fi fost mai tristă dacă n-aş fi fost capabilă să scriu despre ce e dificil în viaţă. Cred că scriind despre lucruri triste îmi fac viaţa din afara cărţilor mai bună.

"Monsterhuman", al doilea roman
“Monsterhuman”, al doilea roman

– Primul tău roman a fost un suces. A fost premiată, iar al doilea roman a venit după trei ani. La ce te aşteptai? Ţi-a fost teamă de reacţia publicului din moment ce nivelul de aşteptare era deja ridicat?

– N-am scris prima carte pentru că doream să ajung scriitoare, dar în timp am descoperit literature. Pe de altă parte, presiunea pe care o pun pe mine este mereu mai mare ca presiunea pe care o simt din exterior. Am avut mari aşteptări de la cea de-a doua carte… Am citit atât de multă literatură bună şi am început să mă gândesc la ce vreau să fac, la rândul meu. Voiam să am totul în carte! Aşa că am pus singură presiune pe mine şi întotdeauna procedez aşa. Vreau să descopăr ceva nou cu fiecare carte scrisă, acesta e genul de presiune pe care o simt.

– Te afectează părerea negativă a unui critic profesionist?

Recenzii negative? Probabil o să le ţin minte mereu şi o să mă gândesc la ele pe patul de moarte. Din fericire, încă n-am avut recenzii foarte rele, dar mă deranjează când cineva nu citeşte cartea aşa cum ar trebui şi nu îşi justifică opinia. Nu contează dacă e pozitivă. Îmi place să văd că cineva a făcut un efort şi nu a pus doar nişte adjective acolo, ceva comun pentru orice recenzie.

Îi povestesc despre ce a spus Filip Florian la Seminarul DOR, treaba cu recenziile care arată precum analizele medicale. E de acord că o părere bună trebuie să fie şi critică, dar şi justificată.

– Recenzenţii buni sunt ca torţionarii, ei conving cartea să vorbească.

– Aveţi bloggeri de literatură în Norvegia?

– Da, sunt tot mai importanţi, cred. Îi citesc aşa cum citesc o recenzie dintr-un ziar. Dacă textele lor sunt scrise bine, arată ca recenziile profesioniste. Câţiva sunt foarte buni.

Recunoaşte că abia şi-a văzut varianta românească a coperţii primului său roman. Îi place, chiar dacă personajul principal e o femeie în vârstă, iar pe copertă este o tânără. Apoi, îi arăt prima pagină din roman şi o rog să mi-o explice.DSC01333

– În matematică şi statistică, când probabilitatea unui fapt este foarte mică nu poţi spune că este zero, pentru că nimic nu este vreodată zero absolute, dar poţi spune că e mai mică decât o cantitate microscopică. Epsilon, personaj în romanul meu, tot vorbeşte despre asta, dar lucrurile continuă să se întâmple, chiar şi la probabilitate foarte mică. De aceea am pus mai mare ca Epsilon acolo. Cred că pentru Mathea, bătrâna, viaţa ei înseamnă mai mult de ce a trăit alături de Epsilon. Îmi place să discut cu cititorii mei pentru că mereu descopăr lucruri noi. Astfel, un cititor mi-a spus că simbolul acesta seamănă cu o inimă crăpată. Nu mă gândisem la aşa ceva. Putea fi ce spunea el, mai ales că Epsilon murise, iar ea este tristă din această cauză. După observaţia acelui cititor, m-am hotărât să pun o inimă întreagă în al doilea roman, iar în cea mai recentă carte, un Epsilon şi un trei, care în acel context au o semnificaţie aparte. Îi las pe cititori să descopere ce înseamnă.

Fotografiez cele trei pagini cu Epsilon şi remarc faptul că i-am prins şi unghia roşie în una dintre poze. Zâmbeşte. Dupa aceea, o rog să numească trei scriitori pe care i-ar citi oricând.

– Samuel Beckett (şi-a numit câinele aşa; îmi arată fotografia câinelui pe ecranul iPhone-ului), Louis Ferdinand Celine şi Marcel Proust, “desigur. Aproape că am terminat un nou roman, în scrierea căruia Beckett a avut un rol foarte important. De asemenea, mi-a plăcut mult “Dezonoare”, de Coetzee. Şi Hertha Muller, e româncă, nu? Şi Mircea Cărtărescu. “Orbitor”, aşa se cheamă una dintre cărţile lui, nu?

– Ai citit-o?

– Da, este excelentă. Muncă extraordinară, foarte multe pagini. L-am văzut odată la Lillehammer…

Încheiem, dar nu înainte de a o ruga pe Kjersti să citească în norvegiană un fragment din romanul ei publicat de Editura ALL (ascultă aici: https://soundcloud.com/constantin-pi-tea/kjersti). Promite să ne revedem cu ocazia lansării viitoarei sale cărţi.

DSCF6815

——————————————————————–

Scriitoarea norvegiană Kjersti Annesdatter Skomsvold, născută la 3 decembrie 1979, la Oslo, a debutat în 2009, cu romanul “Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică” (2013, ALL). Romanul a fost nominalizat la Premiul Asociaţiei Librarilor din Norvegia şi la prestigiosul Premiu IMPAC. A fost distins cu Premiul de debut “Tarjei Vesaas” al Uniunii Scriitorilor Norvegieni. În 2012, a publicat al doilea roman, “Monsterhuman”, care urmează să apară şi în România.

————————————————————————

Interview with Kjersti Skomsvold:

 “Literature, a form of healing loneliness”

DSCN2412Kjersti Skomsvold is a young writer from Norway, who has published three books, the first (“The Faster I Walk, the Smaller I Am”) being translated into Romanian by Publishing House ALL. Because the Gaudeamus book fair had as honor guests the Nordic countries, I didn’t decline the opportunity to steal a few minutes from her busy schedule to see if she likes the Romanian cover of her book, how she became a writer and how easy she accepts negative criticism. 

– You’ve studied mathematics and also computer science. How did you come from this to writing?

– This book is my first and I hadn’t written anything before… I had to quit my studies in mathematics and computer science because I got ill. In the beginning I didn’t want to talk about this, but now it’s ok. It’s hard to explain how I started writing if I don’t, I wouldn’t have quit my studies if I didn’t have to. So, I was ill for a few years and I started writing on post-it notes. I thought a lot about death even though I wasn’t going to die, about what life meant and what I wanted to do with it.

– Was it the first time thinking about death?

– I thought about it when I was a child, too. But when everything came to a halt, I thought about it more… That’s why I started writing about this old woman, because when you’re old, you can’t pretend that you have a lot of time left. When you’re young you don’t have to think about it.

– It’s strange to think about death when you’re young…

– Do you think so? Maybe …

– Maybe it’s more common when you are not distracted.

– That’s it, I wasn’t distracted. I think people can only think undisturbed for a certain amount of time before their thoughts start to drift to existential matters, and I was only lying there being ill.

– In the basement of your parents. But they didn’t like that you to call it a basement.

– Yes, my father said: we had the whole ground floor decorated for you. I wrote about this in my second novel, “Monsterhuman”, and one of the chapters is called “The basement”. I just met my Romanian translator here at the book fair, she was so sweet, and she told me that she is going to translate this book too.

She is showing me the front inside cover of “Monsterhuman” – the image of some blood tests,  and on the back inside cover – a picture of the universe. From micro to macro. It was her idea, agreed by the publisher. On the cover of “Monsterhuman” is the face of a deer.

– The first time I went outside after moving back to my parents, it was only for a few minutes, there were suddenly three deer running across the parking lot, just in front of me, and I thought: this means something. Sometimes, you have to make things mean something and I was in despair so I thought “this means that I will be able to write a book and I will get well”.

The first novel in Romanian.
The first novel in Romanian.

The second book is thicker than the first, and Kjersti says that “Monsterhuman” is about writing the first book. Her first, “The Faster I Walk, the Smaller I Am”, has 120 pages and “the book about the book” has 600.

– My father uses the first as a bookmark. I have been bragging about how big the second one is, until a friend told me that it’s very mannish to be so concerned with size.

She is showing me her latest book, a volume of poems, in which the titles are names of biblical characters.

– Are you religious?

– No, not really, but I like reading the Bible and I find it interesting. There are so many stories…

– You were 29 at your debut. Is it the medium age for a debut in Norway?

– I think it’s around 35…

– For you the age was not a pressure, because you were not thinking to become a writer.

– No, I was going to be an engineer. But now I just want to write.

– Lucky person…

– Yes, I’m fortunate in that I can do what I want the most. I also enjoy teaching creative writing.

– You attended creative writing courses yourself before you published your first book. Was it useful?

– I started at the Nansen Academy at the same time as I sent my manuscript to a publisher. Before this I didn’t tell anyone that I was writing and I almost felt shameful about it. First and foremost, the courses made me a better reader. Till that moment, I was reading just for entertainment, but then I realized the difference between good and bad literature, I was able to see the difference. I had great teachers to point out things in my own writing and this was very important to me.

– Was it easy to agree with them when they were telling you that something was not good?

I love criticism, both brutal and honest. That’s the only way to become better.

– When did you show your writing to your parents?

– It took me four years to write my first book and I think I showed them my work after two years. My father has read my first book several times, he is a good reader and he really helped me.

– Did you change something after his first reading?

– Yes, I listened to him. Humor is quite difficult to do well in literature, because things that are funny when we talk are not funny when you write them down. My father has a good sense of humor, well, quite good. But don’t tell him that I said this.

– It’s interesting: you were ill, but you wrote something funny.

– I think it helped being lonely and sad. Humor can be a type of survival mechanism. Beckett said that nothing is funnier than unhappiness, and I think that is true.

Word after word, we are coming to our fiction about communism and I’m talking about “I’m a communist old lady.”  She is showing interest for the subject and is asking me if there is a version in English. I’m not sure, but I’m saying that there is a French version, because I know that she speaks French. I’m telling her the name of the author, Dan Lungu, and she is writing it down.

During the interview. Photo credit: Adela Râpeanu
During the interview. Photo credit: Adela Râpeanu

– How did you find the first phrase from “The Faster I Walk, the Smaller I Am”? Cause it’s very nice…

– Oh, do you like it? “I’ve always liked to get things done.” I also like the beginning of chapter two, the kind of absurd “Live. Seize the day.”, but I decided on the first one, because it says a lot about her character. Like she is in a hurry in getting through life to death.

– How much of this old lady is you?

– My grandmother asked me about this too, she said: where in the world do you have this strange character from? I said: it’s me. And she said, very seriously, and a bit worried I think: no it is not you. Mathea is perhaps like an extreme version of me in some ways. I’m not as old or lonely or weird as she is, but I think we all think about these things. I tried to get closer to the thoughts and feelings I had, because those are concerns of everyone. The character in my second novel is ill, but you don’t have to be ill to relate to the feelings that appear when life doesn’t turn out the way you have planned. Literature is about the shock of recognition. So my first book concerns death and loneliness, the second one is about illness and the last one about grief…

– Sad stuff. But you smile a lot…

– I would have been sadder if I hadn’t been able to write about what’s difficult in life. I think writing about sad things makes my life outside the books better.

– Your first novel was a success. You received a price and the second novel came after three years. What were your expectations? Were you afraid of the public expectations to your second novel?

– I didn’t write the first book because I wanted to be a writer, but in the process I discovered literature. The pressure I put on myself is always greater than the pressure I feel from the outside world. I had big ambitions for my second book … I read so much great literature, and I started to think about everything I wanted to do myself. I wanted the book to contain everything! So I put a lot of pressure on myself and I always do. I want to do something new in every book I write, that’s the sort of pressure I feel.

– Does it affect you a very negative idea of a professional critic?

Negative reviews? I will probably remember them forever and think about them on my death bed. Fortunately, I haven’t gotten very bad reviews, but it bothers me when someone doesn’t read the book properly, and doesn’t justify their opinion. It doesn’t matter if it’s positive. I like to see that they have made an effort, not just use some adjectives, common for every review.

I’m talking to her about what Filip Florian said at a DOR Seminary, that some reviews look like medical tests. She agrees that a good opinion has to be critical, but justified.

– Good reviewers are like torturers, they make the book talk.

– Do you have literature bloggers in Norway?

– Yes, and they become more and more important, I think. I read them like a review in the newspaper. If it’s well written, it’s like a professional review. Some of them are very good.

DSC01333She sees the Romanian version of the cover for the first time. She likes it, even if the main character is an old woman and on the cover is a young one. Then I show her the first page of the novel and ask her to explain it (›ε).

– In mathematics and statistics, when the probability of something happening is very small you can’t say that the probability is zero, because nothing is zero, but you can say that it’s smaller than a microscopically small quantity. Epsilon, which is a character in my book, keeps talking about this, but things happen even if they are unlikely to, so that’s why I put bigger that epsilon there. And I think for Mathea, the old woman, life was more than just the life she had with Epsilon. I like talking to my readers because I always discover something new…  Someone asked me: isn’t it a broken heart? I had never thought about that. It could be a broken heart. Epsilon has just died. And after what that reader told me, I decided to put a whole heart at the end of my second novel, and then in the last book, the epsilon and the number three, which also has a meaning here. But it’s up to the reader to figure out what it means.

I take pictures of the three pages with Epsilon and note that I caught her red nail in one of the pictures. She is smiling. Then, I’m asking her to name three writers she would always read.

– Samuel Beckett (she has named her dog Beckett and shows me a photo on the iPhone screen), Louis-Ferdinand Céline and Marcel Proust, “of course. I’ve almost finished a new novel and Beckett was especially important for me in writing it. I also like Hertha Muller, she’s Romanian, isn’t she? Mircea Cărtărescu, too. “Orbitor”, that’s how you say it?

– You read it?

– Yeah, it’s great. Hard work, a lot of pages. I saw him at Lillehammer once…

The meeting is almost finished, but not before asking Kjersti to read in Norwegian an excerpt from her novel published by ALL (here:  https://soundcloud.com/constantin-pi-tea/kjersti). She promised to meet again with the release of her future book.

DSCF6815

Bio (wikipedia)

Norwegian author Kjersti Annesdatter Skomsvold (born 3 December 1979 in Oslo) made her literary debut in 2009 with the novel Jo fortere jeg går, jo mindre er jeg (The Faster I Walk, The Smaller I Am). The book was nominated for the Norwegian Booksellers’ Prize and won the Tarjei Vesaas’ Debutant Prize (judged by The Literary Council of The Norwegian Authors´ Union).

It was shortlisted for the International IMPAC Dublin Literary Award 2013. In 2012 Skomsvold published her second novel, Monstermenneske (Monsterhuman). The novels are translated into several languages.

Skomsvold studied mathematics and computer science at the University of Oslo and at the Norwegian University of Science and Technology in Trondheim. Subsequently, she attended the Writers´ Class at the Nansen Academy in Lillehammer and completed studies at the Academy of Writing in Bergen. She has also studied literature at the University of Oslo, and French at Université de Caen Basse-Normandie, France.

Citeşte şi:

2 comentarii la „Interviu (bilingv) cu scriitoarea Kjersti Skomsvold: “Literatura, o formă de a te vindeca de singurătate””

  1. Am comandat si eu cartea. Abia astept sa o citesc.
    Draguta aceasta scriitoare. Trebuia sa o inviti la cina. Eu as fi invitat-o. Mama, ce nuvela mai scriam dupa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *