FILB 6, ziua 2

  •  
  •  
  •  
  •  

Au venit trei din patru, de la stânga la dreapta, sârbul Srđan Srdić şi ai noştri Corina Sabău şi Marin Mălaicu-Hondrari, cu Marin fumând lângă un pahar de vin roşu, aşa, de încălzire, în lipsa croatului Marinko Koščec, cel care din nefericire nu i-a putut urmări pe Srđan citind ca la Cotele Apelor Dunării sau pe Corina, parcă puţin emoţionată la început, şi nici pe Marin, a cărui voce şi nu numai aduce a Filip Florian, spunând că, spre deosebire de Dan Puric nu crede că sufletul românesc are o „zare interioară” şi că-n micuţa sală de la Clubul Ţăranului cunoaşte cel puţin şapte Don Quijote, referindu-se la cei care trag după ei acest FILB minunat, la care se râde frumos, cu dialoguri spumoase între scriitori, cu tuşe la Flaubert – Corina zice că scria 12 ore pe zi („Şi dac-aş scrie 12 ore pe zi, n-aş putea să scot un roman precum Madame Bovary”) – la ministrul Culturii din Serbia, la cât de mult ne marchează comunismul şi dacă se poate repara ceva prin literatură (mai degrabă nu), la Bolaño, pentru care cică există numai un traducător în toată Serbia, traducător cu care Srđan a fost prieten cândva, dar acum nu mai e, nu neapărat pentru că nu l-a tălmăcit bine pe Bolaño, ci pentru că acesta este un fel de fost prieten al oamenilor noi, care oameni noi, în Serbia, ar fi simpatici dacă s-ar declara plictisitori, aşa cum o face Srđan, un tip aparent serios, dar foarte amuzant, mai ales atunci când povesteşte despre o rezidenţă literară din Croaţia, undeva pe buza unei prăpastii, într-o casă izolată, cu ferestre numai către hău, în luna ianuarie, pe o ploaie eternă, şi te întrebi dacă la acel Manchester United – Arsenal 6-1 a plouat, acel meci despre care aminteşte Marin ca să facă legătura cu fotbalistul Vidic, format la Steaua Roşie, rivala lui Partizan, cu care simpatizează Srđan, de unde se ajunge uşor şi la Mutu(l), articulat inofensiv de Corina, supărată pe cei care-l ironizau pe fostul fotbalist al „naţionalei” pentru acea declaraţie despre cum citise el „Idiotul”, Dostoievski fiind numai unul dintre cei mari amintiţi, alături de Kundera, Marquez, Kafka, Goncearov, Hemingway sau Beckett, iar dac-am uitat pe cineva, îmi cer scuze, a, Grossman, pomenit de Corina ca unul dintre cei care folosesc foarte bine istoria pentru a face literatură, după care aflăm că şi-n Serbia scriitorii mor de foame, ei, nu chiar, doar că acolo nu-i niciunul care să trăiască exclusiv din scris, deşi poate că au şi ei doamne, domnişoare sau domni care să spună precum Corina – „o fată din Est” – că a trecut prin tot felul de experienţe umilitoare pe care le-a conştientizat încetul cu încetul, iar acele experienţe ar putea produce o literatură vandabilă, bineînţeles, dacă nu ai repeta că eşti obişnuit să ai un public restrâns, dar poate că, până la urmă, ideea de la care trebuie să porneşti este că trebuie să-ţi asumi povestea şi condiţia, să scrii despre ce ştii mai bine şi să nu te aştepţi c-o să dai lovitura mâine, pentru că mâine e, când o fi trecut, ultima zi din acest FILB.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *