Interviu cu Oana Boca Stănescu: “De la eseuri şi panseuri la FILB 6”

  •  
  •  
  •  
  •  

Ne vedem, în mansarda unei librării din centrul Bucureştiului, de ziua lui Jean Bart (28 noiembrie). „Cel care a aşezat Sulina pe harta literară a României, Sulina fiind şi locul unde ne-a venit ideea FILB-ului”, spune Oana. Cine sunt acei „noi”, ce este FILB-ul şi cum a ajuns o şefă de promoţie de la Jurnalism să lucreze în Relaţii Publice (PR) au fost trei dintre subiectele unei discuţii relaxate, la o ciocolată caldă.

–         Cine a fost cu iniţiativa Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB)?

–         S-a întâmplat simplu: trei colegi şi prieteni am mers în 2008 în concediul de vară la Sulina. Adică eu, Bogdan (n.m. Alexandru Stănescu, soţul Oanei) şi Vasile (n.m. Ernu). Ca tot omul cu job, duceam cu noi în bagaj și o sumă griji proaspete de la birou, iar acestea ţineau de faptul că publicaserăm în Biblioteca Polirom mulţi scriitori din zona Europei centrale şi de sud-est: Attila Bartiş, György Dragomán,  Wojciech Kuczok, Juli Zeh, o sumă de autori tineri, cu care scriitorii români ar fi avut ce gînduri să împartă, și pe care nu ştiam cum să-i promovăm mai eficient. Promovarea cărților lor s-ar fi întîmplat oricum, fiecărui titlu i se întâmpla o schemă clasică de promovare, aşa era când eu lucram la Polirom: trimiţi exemplare de presă, dai comunicate, aşezi cartea în catalogul de noutăţi, o postezi pe site, dai în avanpremieră fragmente, încerci nişte interviuri etc. Totuşi, am observat că, în cazul scriitorilor de nişă, formula asta nu valorifica faptul că ei au preocupări comune cu scriitorii români. Ei bine, ideea ne-a venit atunci, la Sulina, discutând. Pentru că aşa e: în primele zile ale concediului discuţi numai chestiuni de serviciu. Aşa am proiectat FILB, care atunci se dorea doar un eveniment punctual, prin care să-i punem pe aceşti scriitori străini faţă în faţă cu scriitorii români. Am tot căutat teme şi într-un final am decis să-i spunem „Re-Writing the Map of Europe”.

–         L-aţi vrut de la început public? Puteaţi să faceţi întâlniri private între scriitori…

–         Am vrut un eveniment pentru public. Ni s-a părut că aşa îi expunem şi-i valorificăm mai bine.

–         Din câte ştiu, din grupul menţionat, toţi aveau să vină la Bucureşti.

–         Da, sigur. Cum spuneam, nu ne-am gândit la un eveniment repetitiv, pentru că aveam de rezolvat o problemă punctuală: să-i promovăm mai eficient pe acei autori. Ne-am apucat de treabă. Vasile era la birou, eu eram în concediu de maternitate şi Bogdan, la Frankfurt. Uimitor, simultan ne-a venit ideea de a-l face un eveniment repetitiv, un festival, iar „Re-writing the map of Europe” să fie sloganul. Ne-am gândit cîteva secunde dacă aveam s-o scoatem la capăt şi în anul următor, dar ne-a trecut repede și ne-am hotărât să-i spunem Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti, ediţia întâi.

–         De unde aţi avut bani la început?

–         Dar de unde avem acum? (râde) Efortul nostru este acela de a pune în legătură nişte instituţii care se implică puţin în sens financiar. La prima ediţie, cred că i-am convins pe cei de la Centrul Cultural Maghiar să ne ajute cu biletele de avion pentru cei doi scriitori maghiari. Pe cei de la Institutul Polonez, dacă imi amintesc bine, i-am convins să ne dea şi bilete şi cazare. Fiecare instituție oferă câte puţin. Anul acesta, de exemplu, vin doi scriitori din Israel, iar Ambasada Israelului deontează unul dintre biletele de avion. Așa, adunînd câte puţin de la câteva instituţii, reuşim să punem lucrurile în mişcare.

–         Aţi fost vreodată nevoiţi să daţi bani din propriile buzunare?

–         Da, la prima ediţie am dat, la a doua cred că n-a mai fost cazul. Dar n-au fost sume imense.

–         Ştii, pentru că-mi place festivalul, nu-mi convine că nu spuneţi niciodată că ediţia următoare se ţine sigur.

–         Poate că la sfârşitul acestei ediţii o să spunem lucrul acesta. De ce nu avem încă siguranţă? Pentru că nu s-a hotărât niciun cetăţean, nicio instituţie sau firmă privată să spună că preia „jucăria” asta. Dacă îl aşezi pe hârtie, FILB-ul înseamnă între 10 şi 15 mii de euro.

–         V-aţi asocia cu orice nume? Există precedentul numit Premiul „Augustin Frăţilă”, asociat cu o firmă producătoare de ţigări.

–         Sigur, avem printre noi şi oameni cărora nu le plac ţigările, dar sigur că ar putea funcţiona şi în cazul nostru ca sponsor compania amintită de tine. E încă „viu” clişeul care spune că scriitorul care fumează şi bea cafea. Revenind la subiect, nu muncim un an la cele trei zile de festival, dar două-trei luni tot purtăm cu noi nişte coşmaruri, că n-am rezolvat una sau alta. Tot timpul ne-am aruncat cu capul înainte şi-am zis că o să iasă şi ediţia respectivă. Dar la un moment dat ar putea chiar să nu iasă. Nu spun lucrurile acestea din perspectiva omului care stă comod la birou şi se gândeşte: vai, nici azi nu m-a sunat niciun sponsor. Am scris şi am produs PowerPoint-uri personalizate pentru diverse instituţii şi chiar campanii de promovare personalizate. Am muncit, dar până anul acesta n-a reacţionat nimeni. Din fericire, la această ediţie, avem doi sponsori.

–         Ce vă mulţumeşte ca organizatori?

–         Uite, de asta nici nu renunţăm şi poate că sună patetic, dar îţi spun cu toată sinceritatea: cuvintele celor care vin la FILB, feedback-ul lor, practic asta ne ţine în viaţă. Dincolo de asta, sunt mesajele pe care le primim de la scriitorii invitaţi, după ce se termină festivalul.

–         Parcă pe la ediţia a treia spuneai că-ţi doreşti să se lege o relaţie între un scriitor străin şi unul român.

–         Astfel de lucruri s-au întâmplat. Uite, la o ediţie a venit scriitorul Roman Simić, din Croaţia, care se ocupă şi de un festival de proză scurtă, Short Story în Zagreb. Roman ne-a pus în legătură cu cineva de la ministerul lor de cultură şi anul acesta s-a întâmplat un schimb „oficial” de scriitori: ei şi-au asumat venirea a doi scriitori români în Croaţia (Răzvan Petrescu şi Radu Pavel Gheo; noi am făcut selecţia), iar ei ne trimit la FILB doi scriitori croaţi, Robert Perišić şi Marinko Koščec. Și, desigur, dincolo de asta, mai putem contabiliza și alte întâmplări.

Aaa, dar povestea e mai lungă, de fapt. Philip O’Ceallaigh a fost în Croaţia, el ni l-a recomandat pe Simić, iar povestea a continuat cum ţi-am spus.

–         Care este pulsul festivalului în afara orelor deschise publicului?

–         Scriitorii se întâlnesc la prânzurile pe care le organizăm, iar după festival, în primele două seri, avem cine cu toţi invitaţii. Momente când scriitorii socializează, se cunosc mai bine, rămân în legătură. Iar în ultima seară, rămânem la Muzeul Ţăranului Român şi mai discutăm.

–         Pe cartea soţului tău, Bogdan-Alexandru Stănescu („Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul”), scrie „Pentru Oana, cuţu de nădejde”. Ce înseamnă?

–         E un apelativ uzual în familia noastră. Nu ştiu când o să ne oprim, dar ar trebui să ne oprim… Aşa i-am spus băieţelului nostru atunci când s-a născut. Am avut un căţel pe care l-am dat după ce s-a născut Marc. O fi ceva în legătură cu asta, nu ştiu, dar când vrem să fim drăgăstoşi, „cuţu” e un apelativ care ne vine în minte. Mi s-a părut că a fost cel mai cald lucru pe care putea să mi-l scrie.

–         Ai fost şefă de promoţie la Facultatea de Litere, la Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, dar ai ajuns să lucrezi în PR. Cum?

–         Simplu. Am dat la facultatea aceea pentru că eram aşa, o fată mai romantică, scriam eseuri, panseuri şi alte cele, şi mi se părea că dacă scriam, trebuia să merg la o facultate la care oamenii scriu, adică la Jurnalism. Până aici a funcţionat logica mea, atunci când am datv admitere. O logică deplasată, care nu avea nimic de-a face cu ceea ce înseamnă meseria de jurnalist. M-am trezit pe băncile facultăţii neştiind ce să fac cu mine, că nu eram în regulă. Eram în alt film. M-am gândit ce puteam face, cum să-mi găsesc o soluţie de supravieţuire. Și am găsit: cum jurnalismul funcţionează sub „pălăria” mai mare a ştiinţelor comunicării, mi-am zis că aş putea face jurnalism cultural sau ceva de genul acesta. Am mai ştiut că în anii aceia nu voiam să lucrez. Am profitat de acei ani, şi sunt bucuroasă pentru acea decizie, pentru că în felul acesta am citit foarte mult şi am avut nervi să mă cunosc pe mine mai bine, să-mi fac prieteni – din acei 4 ani, am cele mai bune trei prietene de care nu o să mă despart niciodată. Totuşi, îmi trebuiau şi nişte bani, pentru că nu provin dintr-o familie bogată. Am trăit în facultate din pensia de urmaş după mama, care fusese profesoară. Nu m-a ţinut cineva în braţe, cu BMW şi apartament. Îmi trebuia bursa, așa că a trebuit să iau note mari. Şi-n final, a rămas în urmă o perioadă foarte frumoasă, în care am învăţat multe, am cunoscuți cei mai dragi oameni şi care m-a lăsat cu datoria de a rosti discursuri oficiale la revederile promoţiei.

–         Cum ai ajuns la Polirom?

–         La finalul facultăţii, am avut uşile deschise la trei instituţii: TVR Iaşi, Ziarul de Iaşi şi Polirom. În anul l treilea, am urmat un opţional cu Silviu Lupescu, se chema „Introducere în sistemul editorial”, fapt pentru care am ales să merg la Polirom. Am fost redactor, corector, după care am trecut la departamentul de promovare, unde am crescut în trepte, de la redactor, şef de departament până la director de imagine. „Director de imagine” sună aşa de complicat, dar nu există în nomenclator o funcție mai umană: director de promovare, de exemplu. Asta a fost… Perioada Polirom e una esenţială în viaţa mea profesională. Practic, acolo m-am format şi, dacă există cîteva elemente de remarcat în viața mea profesională, asta se datorează Poliromului şi întâlnirii cu Silviu Lupescu. E omul pe care nu mi-ar plăcea să-l dezamăgesc niciodată. A avut nervi să mă formeze. Sunt foarte puţine edituri unde directorul general are chef să stea să predea lecții unei amărâte de la PR.

–         În perioada Polirom, ai organizat tot felul de campanii neconvenţionale de promovare a cărţilor, pe messenger, într-o închisoare sau printr-un spectacol de modă ş.a. Cum îţi veneau ideile? Te uitai în afară sau erau, pur şi simplu, născociri personale?

–         Şi născocirile astea… Nu stai cu ochii-n tavan şi-ţi vin. Mă inspiră foarte mult inclusiv cărţile de marketing. Ideile îţi vin tot dinspre teorie şi dinspre ce au făcut ceilalţi. Până la întâmplările din afară, cred că e bine să te uiţi la ce fac ceilalţi din domeniu, aici, în România. Oamenii de comunicare şi PR au scris, totuşi, o istorie a domeniului. Eu știu şi ce fac cei din zona detergenţilor sau a maşinilor, de exemplu. Din păcate, am rămas singurul om din PR-ul editorial care a aplicat şi a câştigat un premiu la PR Award. Sunt, de felul meu, un om foarte muncitor, dar am nevoie, din când în când, să fac altceva. Am nevoie de motivaţie din când în când, să ştiu că am făcut ceva care mi-a adus satisfacţie, m-a bucurat. De aceea, am înscris acea campanie pentru romanul „Firmin” la PR Award.

–         De ce acel şoricel care roade cărţi şi nu altceva?

–         Multe lucruri din viaţa mea sunt psihanalizabile. Cred că eram la vreo jumătate de an după ce născusem şi intrasem într-o anumită rutină, care mă dăduse peste cap. Ceva din mine căuta un motiv să ies din rutină. Întors de la Frankfurt, Bogdan a adus titlul acesta, care se remarcase la târgul de acolo. Mi s-a părut o carte excelentă pentru o campanie de comunicare, romanul e o pledoarie pentru lectură, mi-a plăcut. Am mers la contabilitate şi am cerut un buget, pentru că orice promovare presupune şi o cheltuială, mai ales dacă vrei o campanie ușor atipică. Colegul de la contabilitate mi-a dat 100 de euro și cu acești 100 de euro am făcut campania. Sau au fost dolari? Nu mai ştiu…

–         A rămas un moment de referinţă. Cum a fost şi venirea lui Salman Rushdie în România…

–         Sunt multe momente de referință. Afectiv, nu ştiu cum să le aşez, dar e evident că momentul Rushdie rămâne unul din cele mai importante. Cântăreşte enorm în cartea de vizită. Sunt multe poveşti care rămân în spatele cortinei, și e bine că rămîn acolo, dar jur că n-a fost deloc simplu.

–         Se tot spune că în România nu se citeşte. Totuşi, anul acesta, după Gaudeamus, unele edituri au raportat vânzări foarte bune, mai mari ca anul trecut.

–         Nu ştiu… Comunicatele care vin din partea editurilor trebuie puse pe un cântar şi să vezi ce trage mai mult: nevoia de a face PR brandului în sine sau chiar sunt date reale? În anii trecuţi, unele declaraţii false au fost demontate public. Este clar că avem o problemă în zona numărului de cititori.

–         Dovadă că nu există o statistică sigură în acest domeniu.

–         Da. Iar noi, la Gala Bun de Tipar, nu luăm de la edituri cifrele pentru best-seller, ci de la cele mai importante zece lanţuri de distribuţie. La noi, orice vrei să faci înseamnă nişte bani, pentru că statistica serioasă nu înseamnă datele strânse de un jurnalist care dă câteva telefoane. Cine să dea banii aceştia? Editurile? De unde? Statul? De ce? Spune că editurile sunt companii private…

–         Crezi că românul nu citeşte?

–         Păi să luăm datele de vânzare de la orice librărie, aşa e cel mai bine. Suntem foarte puţini cei care susţinem vînzarea de carte în România şi, în general, citim foarte sofisticat. Dacă mergi în Belgia sau Germania sau America, vezi oameni care citesc cărţi de self-help cu o luminozitate… Nu toţi trebuie să citim „Orbitor”, dar putem să citim cărţi din alte zone şi să ducem mai departe „ocupația” asta.

–         De ce a fost nevoie de Gala Bun de Tipar?

–         După două ediţii, văzând câte companii s-au înscris, cred că a fost nevoie. Nu existau premiile industriei, aşa cum există în teatru şi film, de exemplu. Cartea nu avea o gală a ei. E şi un moment de bilanţ, și un moment de bucurie. Poate în timp ajută şi la creşterea sentimentului de breaslă, pentru că, dacă te uiţi la lumea editorială, breasla face prea puţine proiecte comune.

Oana Boca Stănescu este fostă absolventă, ca şefă de promoţie, a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” (Iaşi), Secţia Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (1999-2003). După nouă ani în cadrul Editurii Polirom, cu o bogată experienţă în domeniile comunicare editorială şi promovare de carte, a fondat agenţia Headsome Communication, care a iniţiat proiectul “Bun de Tipar. Gala Industriei de Carte din România”. Este co-fondatoare şi vicepreşedinte a Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB), cel mai important festival independent şi internaţional de literatură din România, ajuns la a VI-a ediţie.

Interviul, în formă prescurtată, a fost publicat în “Observatorul militar” din 4 decembrie 2013: http://presamil.ro/OM/2013/47/ZIAR%2047.pdf

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *