„Soldaţii. Poveste din Ferentari” de Adrian Schiop

Pare că e sfârşitul de an al romanelor scrise de gay, cu şi despre gay. Sunt doar două („Cimitirul” lui Teleşpan şi acesta; plus “Do Not Cross”, de Dora Pavel, deci trei), dar tot e ceva, faţă de alţi ani. Nu ştiu dacă e o direcţie, dacă e de bine sau de rău, cert este că ele există şi fac mai transparentă o lume despre care nu ştim detalii. Că nu vrem, că ne repugnă, să suntem pudibonzi, că nu ne pasă, că-i condamnăm – sunt detalii şi drepturi ale fiecăruia. Dar iată că vine unul ca Adrian Schiop, fost jurnalist trecut la proză, cu un doctorat în lucru despre manele, care se mută-n Ferentari, şi-acolo, nu doar că studiază tabloul social ci îşi şi face rost de un personaj pe care-l îndrăgosteşte de un anume Alberto, fost puşcăriaş. Ar fi simplu de zis că personajul, pe care-l cheamă tocmai Adrian, e un alter-ego, dar n-ar fi tocmai corect, mai ales că scriitorul a precizat deja că romanul nu e autobiografie. În fine, asta e o discuţie care va muri odată cu romanul, adică niciodată, de aceea revin la „Soldaţii”, în care personajul Adrian, la rândul său doctorand, se-ndrăgosteşte de Alberto.

Adi are banii, Alberto şmecheria zonei şi perversitatea unei homosexualităţi cultivate în puşcărie. De aici, un joc frumos care pare-n dezavantajul lui Adi, mai apropiat, cel puţin aparent, de nevoia de afecţiune, un joc dus până în punctul în care lui Adrian i se pare că Alberto, dependent de jocurile de noroc (păcănele), nu vrea decât să se folosească de el. Totuşi, până la acel moment, tensiunea dintre ei creşte după acelaşi model ca şi tensiunea din orice alt cuplu „straight”. Şi acesta mi se pare lucrul cel mai reuşit în romanul lui Adrian Schiop, pe lângă autenticitatea limbajului şi urechea atentă la vocabularul periferiei: el spune povestea unor homosexuali, dar impresia puternică este cea a unui cuplu hetero de la la marginea societăţii (ca-n romanele lui Radu Aldulescu), un cuplu dărâmat de nevoi materiale, care-o duce de azi pe mâine, cufundat în alcool şi sex, dar fericit în celula lui sărăcăcioasă.

În universul lor se bea bere la pet, se ascultă manele, se priveşte la filme porno pe calculator şi se caută permanent o soluţie pentru a umple portofelul, chiar şi prin împrumut. Ei se ceartă, se împacă, vorbesc la telefon şi se iubesc pasându-şi rolul de fetiţă, chiar dacă Alberto are vreo 120 de kile. Ar trăi minunat dacă n-ar avea nevoie de mâncare. Probabil s-ar izola în locuinţa închiriată de Adrian şi s-ar feri acolo de rudele lui Alberto, în special de Borcan, vărul lui, un fel de mare şef care centrează şi dă cu capul în cartier.

Mi-a plăcut ce a scris Bogdan-Alexandru Stănescu într-un recent „Supliment de cultură”, cum că romanul lui Schiop „e o continuă agonie, un infern prin care plutesc suflete pierdute”. Însă, la felul în care e spusă povestea asta, nu ştiu cât de pierdute sunt sufletele celor doi, pentru că ele se atrag şi se resping ca orice alţi doi poli. E o relaţie, măcar în aparenţă, perfect normală, din care se scurge durerea unui viitor improbabil. „Mai” pierdute sunt sufletele celor care, din Ferentari sau de aiurea, se grăbesc să condamne o relaţie pe care nu o înţeleg. Dacă însă vor răsfoi cartea asta şi vor fi în stare să-i prindă firul, trecând peste cuvintele alea cu „p” şi „f”, vor ajunge la un final care spune totul în materie de dor.

Adrian Schiop, „Soldaţii. Poveste din Ferentari”, Editura Polirom, 2013 

Citeşte şi:

7 thoughts on “„Soldaţii. Poveste din Ferentari” de Adrian Schiop”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *