„Dulcele bar. Memorii” de J.R. Moehringer

  •  
  •  
  •  
  •  

O poveste de dragoste dintre un puştan-adolescent-tânăr-matur şi un bar numit iniţial Dickens, ulterior Publicans, bar plasat în Manhasset (localitate familiară din „Marele Gatsby”), la vreo 30 de kilometri de New York.

J.R. Moehringer, care a primit Premiul Pulitzer ca jurnalist, nu este (încă) un nume la noi, deşi biografia lui Agassi, pe care tot el a scris-o, a făcut ceva vâlvă, recomandând un stil elegant, profund şi atent la detalii. „Dulcele bar” e chiar mai bun ca „Open”. Deşi are „ştampila” de „memorii”, care ar putea afecta interesul unui amator de ficţiune, cartea asta păstrează stilul din biografia amintită şi aduce în plus nota personală, implicarea emoţională şi mai puternică. Pentru că, dacă în „Open” Moehringer redase experienţele altuia, aici se prezintă pe sine. E viaţa lui în „Dulcele bar”, creşterea sa odată cu acel spaţiu fermecat, populat de tot felul de personaje, care-ţi devin dragi deşi multe figuri de-acolo n-ar părea să aparţină decât unor beţivani.

J.R. povesteşte cum a cunoscut barul, cum a fost iniţiat în ritualurile lui şi cum a găsit acolo afecţiunea de care avea nevoie în lipsa tatălui. Îndrăgostirile sale sunt acolo, tristeţile sale se alină acolo, evoluţia sa în carieră se raportează tot la schimbările din Publicans, practic tot ce înseamnă J.R. Moehringer are legătură cu acel bar.

Nu cred că există pagină în cartea asta (şi sunt nu mai puţine de 577) pe care să nu găseşti ceva interesant, poate amuzant, poate emoţionant, poate o metaforă de ţinut minte ori o expresie rară, dovada unui spirit care vede realitatea dincolo de primul ei strat de culoare.

Ştii de ce i-a inventat Dumnezeu pe scriitori? Pentru că îi plac poveştile bune. Şi nu dă doi bani pe cuvinte. Cuvintele sunt acoperământul pe care l-am pus între El şi sinele nostru adânc. Încearcă să nu te gândeşti la cuvinte. Nu te strădui să faci propoziţia perfectă. Nu există aşa ceva. Scrisul e intuiţie. Fiecare propoziţie e o intuiţie cultivată, a cititorului şi a ta în aceeaşi măsură. Gândeşte-te la asta data viitoare când bagi o foaie de hârtie în maşina de scris. (o lecţie primită de J.R. de la un preot)

De pildă, am râs la o întâlnire adolescentină, pentru prima partidă de sex. „O s-o facem? a spus. / Sper. / Trebuie să porţi ceva. / O să-mi păstrez tricoul pe mine. / Nu. Vreau să spun un prezervativ.” Apoi, am găsit o formă inedită de exprimare a suferinţei: „În corpul omenesc sunt 206 oase şi deodată le-am simţit pe toate”. O delicată modalitate de prezentare a unei perioade intense dintr-o relaţie: „Timpul trecea imperceptibil, apoi s-a oprit cu totul, şi-a pierdut stăpânirea asupra noastră. Stăteam întinşi unul lângă altul ore în şir, ne uitam unul la celălalt, ne atingeam vârfurile degetelor, nu spuneam nimic. Adormeam. Ne trezeam, făceam dragoste, apoi adormeam din nou, cu degetele încolăcite. Habar n-aveam dacă era dimineaţă sau seară, ce zi a săptămânii era, şi nici nu voiam să ştiu”. Un minunat mod de a vorbi despre cum se servea băutura la Publicans: „Unchiul Charlie a turnat, şi a turnat, şi mi-a pus în faţă un pahar de scotch care dădea pe afară. O Fontana di Trevi cu scotch”.

Dincolo de astea, „Dulcele bar” este şi un omagiu la adresa mamei, cea alături de care J.R. a crescut, în pofida problemelor materiale. O mamă în cel mai nobil sens al cuvântului, omagiată cum nu se putea mai bine prin cartea asta. Aşa cum J.R. spune la un moment dat că i-ar fi plăcut să simtă cum e să fie fiul unui tată, aşa aş putea zice că mi-ar plăcea să fiu în locul mamei sale, obiectul, chiar dacă secundar, al unei astfel de cărţi memorabile: „m-am uitat în ochii ei verzi-căprui şi am înţeles că toate virtuţile pe care le asociasem cu bărbăţia – tenacitatea, perseverenţa, determinarea, încrederea, cinstea, integritatea, curajul – erau exemplificate de mama”.

Dacă vreţi să oferiţi un cadou de Crăciun cuiva care apreciază cărţile, cumpăraţi-i „Dulcele bar”. Sigur o să-i placă (puteţi încerca un fragment – aici). Eu am auzit de ea la un seminar „Decât o revistă”, cu Filip Florian povestind despre entuziasmul lui Radu Cosaşu cu privire la scriitura lui Moehringer. Ulterior, am citit vreo 200 de pagini într-o încântare vecină cu beţia, iar spre final, în urma tensiunii care creşte lent, dar sigur, precum şi a unor episoade dramatice redate fără emfază, mi-a venit să plâng. Hei, n-am plâns, dar mi-a venit. Nu-mi amintesc când mi s-a mai întâmplat lucrul ăsta în timpul unei lecturi.

J.R. Moehringer, „Dulcele bar. Memorii”, Editura Publica, 2013

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Dulcele bar. Memorii” de J.R. Moehringer”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *