„Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică”, Kjersti Skomsvold

  •  
  •  
  •  
  •  

M-a convins că nu e doar un nume din mulţimea scriitorilor străini traduşi la noi. Iar ataşamentul dintre mine şi Kjersti s-a legat invers faţă de obişnuinţa mea de a căuta scriitorul numai după ce un anumit roman mă stârneşte. Am avut şansa de a mi se facilita o discuţie între patru ochi cu Kjersti, înainte de a fi apucat să citesc ceva de ea. Puţinele informaţii de pe internet m-au ajutat să construiesc un trunchi de interviu, de la care am împletit vreo oră şi jumătate de dialog (vedeţi aici ce şi cum).

„Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică” este, deocamdată, unicul roman pe care Kjersti îl are tradus în limba română (este şi debutul ei, după care a mai publicat două cărţi). L-a scris într-o perioadă grea din viaţa ei, pe când era bolnavă şi locuia în pivniţa casei părinţilor săi. Renunţase la ideea unei cariere în matematică şi ştiinţa computerelor cu gândul că trebuia mai întâi să se facă bine. Aşteptând vindecarea, s-a apucat de scris, fără să aibă vreun studiu sau vreo altă încercare literară.

Aşa au apărut Mathea Martinsen şi Epsilon. Un cuplu neobişnuit, dintre o ea lovită în tinereţe de fulger şi un el pasionat de statistică, dintre o ea care ar vrea să dispară fără urme şi un el prezent numai în amintirile ei, un cuplu ciudat şi înduioşător, confruntat cu întâmplări absurde, dar şi cu momente pline de delicateţe casnică. Prin inadaptarea ei socială, Mathea mi-a amintit de Elling Bjarne, unul dintre „fraţii de cruce” ai lui Ingvar Ambjørnsen, un alt norvegian tradus în “Strada ficţiunii”, colecţia Editurii Allfa. „Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică” şi „Fraţi de cruce” seamănă până la un punct şi chiar mi-e ciudă că în discuţia cu Kjersti nu am făcut trimiterea asta. Inadaptaţi sunt în ambele romane, dar al lui Ambjørnsen e ceva mai amuzant. Şi Mathea (vocea narativă pentru Kjersti) povesteşte cu un oarecare umor, însă gustul amar este aici mai puternic. Nu te aştepţi să se întâmple ceva bun. Ştii că Epsilon nu mai e şi-ţi spui că, la un moment dat, şi Mathea se va duce după cutia aceea cu diverse lucruri personale, pe care o îngroapă în faţa blocului din dorinţa de a nu rămâne cu nimic în amintirea celorlalţi.

“Probabilitatea de a fi lovit de fulger de două ori, în acelaşi loc, trebuie să fie mai mică decât ε, unde ε este ceva infinitezimal.” Aşa e şi probabilitatea ca două fiinţe care s-au cunoscut să moară la fel, la date diferite. În romanul lui Kjersti se întâmplă, dar nu este vorba despre sfârşitul lui Epsilon şi al lui Mathea. Este, totuşi, un final care seamănă cu ceva din Cinghiz Aitmatov şi nu spun mai multe pentru a nu fura din plăcerea acestui roman micuţ, dar bun. Vi-l recomand. E trist şi frumos.

Dacă vreţi s-o ascultaţi pe Kjersti citind de la pagina 62, daţi clic aici. Începe chiar cu citatul amintit anterior: “Probabilitatea de a fi lovit de fulger de două ori, în acelaşi loc, trebuie să fie mai mică decât ε, unde ε este ceva infinitezimal”.

Kjersti Skomsvold, „Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică”, Editura Allfa, 2013
Kjersti Skomsvold, „Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică”, Editura Allfa, 2013

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică”, Kjersti Skomsvold”

  1. Aitmatov. Scriitorul meu preferat. Sper ca nu se aseamana cu finalul de la Esafodul. Si nici cu cel de la Vaporul alb. Mai degraba cu cel de la Geamilia. Inca nu am citit cartea norvegiencei (pe care la recomandarea ta am cumparat-o), dar anul asta am sa o citesc.

    De ce boala a suferit scriitoarea?

    1. Stând de vorbă cu ea, mi-am spus că nu e cazul să o întreb detalii despre boală. A vorbit limitat despre subiect, aşa cum o făcuse şi până să ne întâlnim, şi am înţeles printre rânduri că n-ar fi frumos să insist. Cert este că acum se simte bine şi e o persoană foarte amabilă şi deschisă la dialog.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *