„Urma”, Adrian Alui Gheorghe

Într-o dimineaţă de noiembrie a anului 1960, la ora cinci fără cinci, chiar înainte de schimbarea gărzilor, un gardian observă în zăpada căzută peste noapte urme de bocanci dinspre gard către pavilioanele deţinuţilor. Ciudat, urmele sunt orientate numai către pavilioane, nu şi înapoi, către gard, semn că „intrusul” a trecut gardul înspre pavilion şi a rămas înăuntru.

Ei bine, iată un lucru care-i poate face cafeaua amară unui comandant de lagăr. Geangu, cel care „stăpâneşte” Aiudul în această iarnă, este un oltean din Slatina, fost ofiţer, dezertor de pe frontul din est, iar urmele acestea, deloc de neglijat, sunt pentru el un fel de probă a competenţei. Geangu trebuie să fie vigilent. Poate-l testează cineva. Cine-ar vrea să-l schimbe? Poate are de-a face cu vreo tentativă de evadare. Dar cum se explică sensul paşilor?

Îşi numără deţinuţii. Nu lipseşte nimeni şi, aparent, nimeni nu este în plus. Trece ziua, dar „isprava” se repetă. Urmele-s tot acolo, proaspete şi înfumurate, ca şi cum cineva ar lua în râs sistemul. Iar acest fapt îi irită la culme pe cei care au în răspundere lagărul, între care acest Geangu sau colonelul Şoavă, şeful pe linie ierarhică. Până şi gardienii se arată revoltaţi de enigmă, mai ales că lipsa unei explicaţii prelungeşte tensiunea care le strică tihna şi, peste acest lucru, le loveşte cumplit orgoliul. Gardianul Leţ zice aşa: „Nu se există să facă ceva vreun bandit fără să ştiu eu. Şi o muscă dacă îl bâzâie pe vreunul, eu ştiu ce i-a bâzâit musca la ureche. Că musca trage la balegă şi la deţinut, că deţinutul pute a mort.”

Lagărul e doldora de bandiţi. Iar cel care-a sărit gardul înspre pavilion reuşeşte să le inducă gardienilor aceeaşi stare pe care deţinuţii o trăiesc la izolare: „Pedeapsa cea mai mare, intuiseră undeva cei care decideau în numele celor mulţi, era să îl laşi pe om numai cu propriile lui gânduri. Se sperie de ele, ele îl hăituiesc, ele îl sfâşie. Şi ce colţi ascuţiţi au gândurile, dacă nu ştii să le domoleşti îţi fac ferfeniţă carnea inimii, îţi deşiră venele!”

Surprizele se ţin lanţ în această carte, care începe cu o intrigă poliţistă şi se sfârşeşte la graniţa dintre realitate şi misticism. Cert este că urmele se-ncăpăţânează să tot apară, chiar dacă lagărul are parte de supraveghere extremă, iar Geangu face apel la toată priceperea sa şi la ura înscrisă în fişa postului pentru a-şi salva funcţia. Adrian Alui Gheorghe a reuşit un roman dulce-acrişor, de ţinut minte, în care eşti de partea celor buni, chiar dacă sistemul îi numeşte bandiţi.

(Prezentarea de carte a fost publicată în “Observatorul militar” , nr. 2/2014)

Adrian Alui Gheorghe, „Urma”, Cartea Românească, 2013
Adrian Alui Gheorghe, „Urma”, Cartea Românească, 2013

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *