„Prea multă fericire”, Alice Munro

Am început să citesc Alice Munro cu încredere ştirbită, în ciuda recomandărilor unor prieteni. Ştirbită, pentru că, măcar în ultimii ani, Nobelul părea orientat (şi încă mai pare) către un soi de exotism livresc, adică îl primeşti numai dacă ai în personalitatea ta de scriitor ceva aparte, eventual să fii poet nordic sau cetăţean vestic povestind despre virusul comunismului care încă te mai bântuie sau, poate, un chinez despre care abia când îi cade premiul peste creştet auzi că ar fi un fel de Marquez al Asiei, ca şi cum Nobelul ar fi un fel de impresar. Aşadar, mi-am zis, ce mare brânză şi cu această Munro, care, pe la 83 de ani, impresionează prin proza ei scurtă? Ce poate ea să scrie atât de tare încât să-l lase în urmă pe, de exemplu, Milan Kundera?

„Prea multă fericire” conţine zece proze. Editura Litera, care a avut norocul să fie pe piaţă cu singurul volum în română al acestei scriitoare canadiene, l-a promovat spunând că impune un stil simplu, concis, dar izbitor prin adevărurile simple şi dureroase dezvăluite. Dincolo de acest foarte bun rezumat, Munro m-a convins , în primul rând, prin faptul că a ştiut să nu mă plictisească. Sigur, n-a scris neapărat pentru mine, dar am remarcat la ea capacitatea de a întreţine interesul pentru evoluţia subiectului, ca şi cum, cu ochii pe şemineu, ar fi pus o bucată nouă de lemn exact în momentul în care focul se domolea şi era pe cale să moară. Puţini scriitori reuşesc să nu devină monotoni măcar pe câteva pagini, poate şi pentru că unii se feresc să şocheze. Munro ucide copii, pentru că trebuie să-i ucidă (fireşte, în poveste) şi te surprinde ca să te ţină aproape. În acest sens, cel mai mult mi-a plăcut proza în care o văduvă primeşte în casă un necunoscut, care în scurt timp se dovedeşte a fi criminal. Nu vă spun dacă femeia scapă, dar încă mă amuză gândul pe care-l aveam în timpul lecturii: mă simţeam ca şi cum aş fi fost pe scaunul dentistului, speriat că nu ştiu ce anume are de gând să mai scoată. „Radicali liberi” se numeşte această proză, preferata mea. Subtilă şi cu o tensiune perfect gradată, mi se pare un exemplu pentru cum ar trebui scrisă o povestire.

Altfel, Alice Munro îşi plasează textele în universul casnic şi se ocupă, în general, de sentimentele a două-trei personaje, care suferă sau au revelaţii, aşa cum se întâmplă cu un tată criminal ce susţine că şi-a întâlnit copiii ucişi într-o altă dimensiune. Prozele sunt ca o călătorie spre centru, unde centrul este acel nucleu reprezentat de gândurile suprapuse în fiecare secundă în mintea noastră. Ele, prozele, nu justifică vreun comportament, ci îl prezintă, îl expun, folosind de cele mai multe ori un bisturiu jurnalistic. Presărând doza de imprevizibil peste această disecţie, Alice Munro a scos măcar câteva proze de manual, de-ţi vine să te laşi de scris dacă te raportezi la ea.

Text publicat în “Observatorul militar”, nr. 3/2014

Alice Munro, „Prea multă fericire”, Editura Litera, 2013 (ediţia a II-a)
Alice Munro, „Prea multă fericire”, Editura Litera, 2013 (ediţia a II-a)

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Prea multă fericire”, Alice Munro”

  1. Da, o carte care nu mi-a placut. Dar sa revenim la chinezul premiat cu Nobel. Mo Yan. Am citit Sorgul rosu (Polirom) si Schimbarea (Editura Trei). Excelente. Cateva clase peste Cehov a Canadei 🙂

    Pana la urma un autor nu e bun daca ia Nobel sau nu-l ia. Depinde cum il primeste publicul. Eu nu am primit-o bine pe Munro. Si nu pentru ca a luat Nobel. La fel cum mi-ar fi placut chinezul, chiar daca nu lua Nobel. Inca ceva! L-am citit pe Mo Yan inainte de a lua Nobel. Cand am auzit ca a luat Nobel, m-am bucurat ca pentru un prieten :)))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *