„Povestea Bernardei Soledade, pantera din sertão”, Raimundo Carrero

Mi-am recunoscut în urmă cu câţiva ani gustul pentru romanele „mici, dar mari”, capabile să-mi rămână în memorie deşi nu au nici 200 de pagini. Ei bine, acesta se potriveşte perfect tiparului. Nu mai spun că a fost scris în doar cinci zile, la începutul anilor ’70, de un Raimundo Carrero la vreo 23, plecat în concediu, la ferma soacrei sale. Ceva mai devreme, brazilianul văzuse câteva tablouri care reprezentau cai sălbatici, fapt care l-a inspirat, iniţial pentru o piesă de teatru, proiect comutat rapid către acest roman, scris la o veche maşină Remington, la primul etaj al casei unde se afla în vacanţă. De la masă, Raimundo zărea locuinţele localnicilor, mici, înşiruite, magazii, câmpii, păşuni. Se trezea la şase şi scria până la doisprezece, dormea de prânz, după care îşi revizuia textul. Cinci zile.

Aşa le-a construit pe cele trei femei Soledade, mamă şi fiice, Gabriela, respectiv Bernarda şi Inês, care locuiesc într-o casă acoperită de iederă, cactuşi, flori de iris şi plante uscate. Plouă permanent, iar vântul bate atât de tare încât doboară copacii, este întuneric şi caii din îngrăditura fermei Puchinãnã se agită, lovesc pietrele, nechează „ca nişte bubuituri de tun”. Bernarda aprinde o lumânare, Inês lucrează la o broderie, iar Gabriela, în rochie de mireasă, aşteaptă. „Îşi pierduse minţile când colonelul Pedro Militão (n.m. soţul său) a fost găsit spânzurat în hambarul cu grâu, cu limba scoasă, pălăria pe jos, hainele încă aranjate, pintenii strălucitori.”

V-am povestit numai începutul, adică nici măcar două pagini. Urmează un adevărat thriller, dominat de gălăgia agonizantă a cailor şi de groaza aşteptării acestor femei, care se gândesc atât la bărbaţii lor morţi sau la copiii pierduţi, cât şi la Împăratul, armăsarul fantastic al lui Anrique, fratele colonelului, ucis în aceeaşi zi cu stăpânul său. Figura dominatoare este Bernarda, fiica mai mare, care se îmbată din „fâlfâitul luminii răspândite de lumânări” şi vrea ca „Împăratul să dărâme poarta, să pătrundă în casă şi să o distrugă cu copitele, cu coapsele viguroase, cu capul puternic de taur”. Ea este liderul şi tot ea spune, la un moment dat: „Nu vreau să populeze niciun bărbat Puchinãnã”. Cumva, pasienţa îi iese, dar asta nu înseamnă că atmosfera pare mai suportabilă.

Capitole în care aşteptarea intensă devine un adevărat nod în gât alternează cu cele menite să-ţi dezvăluie faptele trecute, din cauza cărora femeile Soledade au ajuns în această stare, vecină cu paroxismul. Bărbaţii nu supravieţuiesc, iar în colţul camerei, statueta sfântului războinic, soldatul Sebastian, sângerează. La picioarele sfântului, lumânarea arde în continuare. Plouă, bate vântul, este frig, iar spre final, veţi vedea de ce, agitaţia cailor se stinge. Închizi cartea şi-ţi vine să mai aprinzi un bec.

Prezentare de carte publicată în “Observatorul militar”, nr. 4/2014

Raimundo Carrero, „Povestea Bernardei Soledade, pantera din sertão”, Editura Univers, 2013
Raimundo Carrero, „Povestea Bernardei Soledade, pantera din sertão”, Editura Univers, 2013

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *