„Aleargă”, Ana Maria Sandu

  •  
  •  
  •  
  •  

E o struţo-cămilă publicată de Polirom cam în acelaşi timp cu reeditarea volumului de debut (2003) al autoarei, „Din amintirile unui Chelbasan” (Editura Art). Potrivirea a emoţionat-o pe Ana Maria, după cum a spus într-un interviu pe bookaholic.ro, pentru că este vorba de două texte cu acelaşi nucleu, o îmbinare a poeziei cu proza, texte între care s-au strecurat două romane.

Prozopoezia este greu de ingurgitat. Când ai impresia că ai dat de versuri, intri pe un fir narativ şi prinzi proza de „picior”, iar când începe să-ţi placă proza, te trezeşti pe cap cu versurile. Cred că dacă eşti fundamental pro-proză sau pro-poezie, genul ăsta de scriere îţi cam stă în gât. Ideal ar fi să iubeşti şi proza şi poezia. Atunci, cartea Anei Maria Sandu ţi se va părea deosebită.

Două chestiuni: 1. Ana Maria zice că are o problemă de asumare cu poezia. Nu se crede-n stare s-o scrie. Nu ştiu cum să numesc atitudinea asta, aş risca să-i spun lipsă de curaj, dar oricum aş numi-o, nu schimb evidenţa: ea scrie deja poezie, chiar una foarte frumoasă. Îmbrăcată în proză, sună altfel, dar tot poezie rămâne. Se simte acolo esenţa de poet şi n-ar fi rău s-o aşeze într-un volum asumat. 2. Dacă, să zicem, ar fi lipsă de curaj la punctul 1, mi se pare evident că nu de curaj duce lipsă Ana Maria când scoate pe piaţă (ce-mi place expresia asta 🙂 ) un astfel de volum, experimental, inedit, nişat. Este o îndrăzneală teribilă să mizezi pe o struţo-cămilă când lumea noastră „breakingnewsată” citeşte poezie mai rar decât merge la biserică şi proză când şi când, dar mai mult „din ăia clasici”, nu din ăştia „perisabili”.

M-am gândit imediat la Murakami („Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”), dar dacă acolo am identificat paralela dintre munca de scriitor şi efortul de a alerga constant, cu rezultate pe termen lung, aici alergarea este mai degrabă una spre sine, poate spre găsirea unor noi sensuri într-un moment din viaţă când eşti dezorientat (pe la 30 şi):

„Viaţa noastră e un animal care a ieşit o dată pe stradă şi s-a rătăcit, n-a mai ştiut să se întoarcă. Pur şi simplu nu era obişnuit. Înnoptează pe sub maşini scumpe, hoinăreşte pe străzi pe care le ştim amândoi, petrece multe ore în trafic, dimineaţa şi seara.

În weekend îşi umple coşurile de la IKEA, Bricostore şi Carrefour.

Prea multe pungi şi prea puţin timp.”

Este o alergare împotriva fricii de îmbătrânire, dar şi împotriva firii. Seamănă cu alergarea pe bandă. Mereu cu privirea-nainte, iei multe în calcul, ai orizonturi de atins, numai că trebuie să fii conştient de faptul că, la viteza asta, dacă se întrerupe brusc curentul, te cam trezeşti cu cracii-n sus. „Aleargă” mi se pare şi un soi de manifest împotriva alergării bezmetice, a haosului care ne supune zilnic. Câţi nu ne spunem seara că, uite, s-a dus ziua şi n-am făcut nimic? Totuşi, suntem obosiţi. Fără să fi făcut nimic. Nimic pentru noi.

După ce o laşi să se depună, cartea asta reuşeşte să-ţi amintească un lucru important: că nu e bine să te iroseşti în chestii nesemnificative. Ştii că ai momente de luciditate în care te tot replanifici, cu ce o să faci tu pe la 40, pe la pensie etc. Cam aşa zice şi Ana Maria: „După aia va urma anotimpul cel mai lung, în care n-o să-mi mai doresc mare lucru.” Ei bine, s-ar putea ca anotimpul acela lung să te găsească leşinat lângă banda de alergare. Şi-atunci, chiar că n-ai să-ţi mai doreşti mare lucru.

Ana Maria Sandu, „Aleargă”, Editura Polirom, 2013
Ana Maria Sandu, „Aleargă”, Editura Polirom, 2013

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *