„Portretul unei familii turceşti. O poveste din Istanbulul de altădată”, Irfan Orga

  •  
  •  
  •  
  •  

Marea plăcere în legătură cu amintirile lui Irfan Orga este că termini cartea în acea stare fericită, dar paradoxală, în care te bucuri să fi găsit un asemenea volum, dar eşti trist că nu mai urmează măcar două-trei pagini în acelaşi mare fel. Îţi induce acea „prea multă fericire” a lui Alice Munro, o beţie a lecturii care te face să răsfoieşti cartea în sens invers şi să-i miroşi paginile cu impresia că e pe-acolo ceva praf de pe străzile Istanbulului de altădată. Te uiţi la carte şi parcă vezi cum le arde casa, cum pleacă tatăl şi unchiul la război, cum se moare, cum se bombardează şi cum se înnebuneşte, uşor, dar sigur, pentru că o mamă cu doi copii e aproape copleşită de viitorul nesigur.

Irfan Orga intră lin în dansul suav al propriilor amintiri, aproape ca un elev în faţa unei compuneri: „M-am născut în Istanbul, pe 31 octombrie 1908”. Copilăria paradisiacă e legată de sunetul mării, de vocile părinţilor şi ale bunicilor, de terasă şi grădină, precum şi de festinurile bucătăresei Hacer, un personaj aproape ireal, care dansează lasciv în faţa copilului, dar găteşte dumnezeieşte orice specialitate turcească, în conformitate cu aspiraţiile bunicii lui Irfan. Sunt acolo, în peisajul mirific, şi Feride, şi Inci, cu rol de servitoare-dădace, precum şi Mehmet, frăţiorul bolnăvicios.

Nimic din liniştea şi drăgălăşenia primelor pagini, cu vizitele lui Irfan la băi pe când avea numai cinci ani, alături de bunica lui, nu prevesteşte drama ulterioară, pe care avea s-o instaureze războiul. De fapt, războiul este principalul personaj al acestei cărţi, cel mai prezent şi mai influent. El determină destinul familiei Orga, înstărită la nivelul Turciei începutului de secol XX, dar cutremurată  de momentul în care bărbaţii sunt nevoiţi să plece la luptă. O perioadă, se trăieşte din amăgire („când tatăl tău se va întoarce, va fi totul bine, dar până atunci trebuie să învăţăm cu toţii să avem grijă unii de alţii”), numai că vine şi clipa în care familia trebuie să reconstruiască de la zero, fără mâncare sau bani, într-un oraş devastat, în criză, în care parcă numai lăptarul rămâne la locul lui.

Irfan Orga avea să moară în 1970, după mulţi dintre cei pomeniţi în cartea sa de amintiri. După ce fusese pilot în Forţele Aeriene şi după ce, bineînţeles, urmase o şcoală militară, experienţă pe care, din păcate, nu a povestit-o în detaliu aici. „Portretul” său este „evocator, dar selectiv”, „povestea unor lacrimi şi a unor despărţiri”, după cum explică fiul său, Ateş, în Postfaţă. El nu intră în detalii nici în privinţa legăturii cu fiica adoptivă a lui Mustafa Kemal Atatürk, Sabiha Gökçen, pilot de război. Totuşi, emoţia şi stilul amintirilor te conving cu privire la intenţie: developarea filmului creşterii şi descreşterii familiei Orga, fără a insista neapărat pe propriile experienţe. Privit astfel, portretul este pătruns de parfumul cărţilor memorabile.

Text publicat în “Observatorul militar”. Sursa foto: clairemca.wordpress.com

Editura Polirom, 2014, pagini: 456; Traducere de Marius-Adrian Hazaparu.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *