Interviu cu scriitorul şi traducătorul Marin Mălaicu-Hondrari: “Toate cărţile bune mă învaţă să scriu”

  •  
  •  
  •  
  •  

„Lunetistul” este unul dintre cele mai apreciate romane ale anului trecut. Marin Mălaicu-Hondrari l-a scris efectiv în cinci luni, asta după ce ideea „a germinat” în mintea sa şi a fost schiţată pe caiete. L-a ajutat mult şi perioada în care a muncit în Spania, dar şi experienţa ca militar în termen. Despre acestea, precum şi despre influenţa lui Mircea Cărtărescu asupra carierei sale de scriitor, am discutat la o cafea (amândoi) şi la câteva ţigări (el).

– Aţi fost militar în termen?

– Sigur, prin ’91. Un an la transmisiuni, când încă se mai făceau Morse… Am fost încorporat la Ilia, o localitate de lângă Deva, unde am stat vreo două săptămâni, până când ne-au selectat, iar eu am fost repartizat la Hunedoara, la antiaeriană. Practic, asta am făcut. A fost mai uşor decât îmi închipuisem, mai ales după perioada aceea de instrucţie, de şase luni. De la Hunedoara, fiecare am mers pe baterii, iar eu am ajuns tot lângă Hunedoara, undeva, pe Valea Ursului, unde am lucrat mai mult la sala radio. Şi aveam destul de mult timp de citit, de scris…

– Şi aţi prins repede Alfabetul Morse?

– Da, dar l-am cam uitat de atunci. Totuşi, cred că puţin antrenament mi-ar fi suficient ca să-mi recapăt abilităţile.

– Înseamnă că aveţi ureche muzicală.

– Da, păi altfel n-ai cum, că dacă te-apuci să numeri liniile şi punctele, pierzi mesajul. Dar partea frumoasă în toată povestea aceasta cu armata, din care face parte şi peisajul absolut fabulos de la Valea Ursului, cu zăpadă până în mai, ţine de faptul că până şi ofiţerii făceau ture de câte o săptămână, pentru că eram într-un punct de antiaeriană izolat. O baterie, cu tot ce înseamnă ea.

– Aţi folosit în vreo proză experienţa?

– Nu, dar s-ar putea s-o folosesc. La un moment dat, chiar m-am gândit, pentru că acolo era foarte multă singurătate. Făceam ture, alături de un coleg. Primeam mesaje prin Morse şi le transmiteam mai departe, după care aveam foarte mult timp să citesc. Şi n-o să-ţi vină să crezi, pentru că eram pe la cota 1700, dar biblioteca de acolo era foarte bine dotată. Mi s-a părut incredibil să găsesc într-un loc uitat de lume o asemenea bibliotecă.

– Aşadar, nu v-aţi luat cărţile de acasă?

– Nu, am citit din bibliotecile armatei. Erau foarte bine dotate, atât la Hunedoara, unde era o doamnă bibliotecară, cât şi sus, la Valea Ursului, unde parcă era bibliotecar un locotenent. Îl găseai mai greu, dar dacă insistai îl găseai. Acolo am citit pentru prima dată Saramago. Fabulos! Am găsit „Mănăstirea din Mafra”, apărută în colecţia Romanul Secolului XX de la Editura Univers prin 1988 cred, apoi s-a retradus cu „Memorialul mănăstirii”, la Polirom. Am mai găsit Mircea Eliade, „Noaptea de Sânziene”…

– Aş zice că armata a fost pentru dvs. o experienţă plăcută.

– Sigur, dincolo de şocul presupus de orice dezrădăcinare bruscă şi înstrăinare… Te simţi uşor alienat când ajungi într-un loc în care te întâlneşti cu 200 de oameni pe care nu i-ai mai văzut niciodată. Trebuie să te supui unui program riguros, iar trecerea asta e bruscă, de azi pe mâine. M-am urcat într-un tren, am călătorit opt ore şi am coborât într-un sat, unde mă aştepta cineva, care m-a dus la unitate. O schimbare foarte violentă. Până la urmă, m-am obişnuit.

– Scriaţi?

– Da, dar în primele şase luni de instrucţie nu am scris, pentru că nu aveam timp. Chiar făceam instrucţie, multe ore de Morse. În schimb, la Valea Ursului, aveam timp, chiar am scris, dar lucruri care nu au mai rămas, nu le-am prins în volume. Dacă acceptăm că am o voce, atunci nu mi-o găsisem.

– Mai aveţi acele însemnări?

– Pe unele le-am păstrat. Scriam de mână, ca şi acum, pe caiete. Mă simţeam foarte bine şi nu mă interesa atât să scriu, cât să încerc să mă reapropii de civilie. Prin scris, mi se părea că reiau legătura cu cel care fusesem înainte de încorporare.

– Cum v-a ajutat?

– Cred partea utilă din armată se putea învăţa mult mai repede, în sensul că mi-ar fi fost de ajuns patru luni, în loc de un an. Totuşi, disciplina din acea perioadă m-a ajutat de-a lungul vieţii. Când eşti tânăr, nu prea eşti conştient, dar în timp realizezi că armata de învaţă să te descurci singur, lucru foarte important în viaţă, mai ales pentru oamenii ca noi, care trăim într-o lume a cărţilor. Înainte de armată, eram foarte naiv şi credeam că oamenii sunt buni. Acolo am învăţat că nu toţi oamenii sunt buni, dar şi că nu sunt răi cu toţii. E un joc al puterii pe care-l înveţi în armată, cred că acesta este cel mai important lucru.

– Probabil a fost o experienţă utilă şi ca scriitor.

– Fără îndoială. Până la urmă, disciplina respectivă se reflectă şi asupra vieţii tale de scriitor. Îţi dai seama că poţi să tragi de tine şi să lucrezi şase ore fără întrerupere, aşa cum făceam în timpul instrucţiei, când atingi limitele acelea ce te fac să spui „băi, acum chiar nu mai pot”. Culmea e că mai poţi. O oră, două, trei.

– Dan Lungu mi-a spus acum câţiva ani că romanul seamănă cu un marş.

– Foarte bună comparaţia. De la un moment dat, nu mai ţine de inspiraţie. Sigur, ideea îţi vine prin inspiraţie. Dar, după idee, începe marşul. Chiar trebuie să tragi de tine, de multe ori. De obicei, în ideea de început e prinsă şi ideea de final, fără ca tu să-ţi dai seama neapărat de asta. Pe măsură ce lucrezi, începi să ştii. De asta mi se pare fabulos cum un autor îşi dă seama de finalul romanului. Cunoşti atât de bine lumea pe care o scrii, încât epuizezi toate resursele. Întotdeauna, la cărţile de proză pe care le-am scris, am ştiut cu 20-30 de pagini înainte unde se va termina romanul. Ca într-un picaj.

– Înainte de a vă apuca de scris, aveţi o schemă? Sau vă lasaţi purtat de idee şi vreţi să vedeţi ce iese?

– La „Apropierea” şi „Lunetistul”, am avut scheme minime. Aveam povestea în cap, dar nu foarte precis legată. Mici însemnări şi, cumva, încercam să bifez marile întâlniri din carte.

– Ca la un concurs de orientare, când trebuie să treci prin anumite puncte?

– Exact. Dar între aceste puncte sau porţi ai libertate totală şi se poate întâmpla orice.

– Să zicem că sunteţi între două porţi şi vă daţi seama că acţiunea a deraiat. Vă lasaţi purtat de acţiune sau vă încăpăţânaţi să bifaţi poarta?

– Merg pe idee. Cel puţin aşa fac eu. Las loc întotdeauna de schimbări. Se tot spune că personajele te conduc la un moment dat, deşi sună puţin suprarealist. Dar chiar se întâmplă. Uneori, ele îţi dau soluţiile.

– Ca scriitor în relaţie cu personajele, sunteţi dictator sau mai aproape de democraţie?

– Democraţie. Dictator sunt în privinţa stilului. Prefer să scriu cum cred că e cel mai bine şi să nu mă las dus de personaje. De asta, uneori, creez personaje care par greu de întâlnit în viaţa de zi cu zi. Vezi exemplul Lunetistului. Cred că genul acesta de personaje este greu de găsit în viaţa de zi cu zi numai pentru că noi ne formăm anumite preconcepţii despre oameni, cum ar fi cea despre un lunetist, că trebuie să fie un tip sigur pe el întotdeauna. Până la un punct e adevărat, dar cine ştie ce se întâmplă în orele de singurătate ale lunetistului?

– Greu de găsit astfel de personaje în realitate, dar asta nu înseamnă că ele nu există.

– Da, sau dacă vrei să mergem mai departe, din moment ce cineva le prezintă, înseamnă că ele există deja. De multe ori, literatura, arta în general, consacră anumite realităţi, care până atunci păreau imposibile.

– Asta vă doriţi, ca scriitor, să creaţi lumi?

– Când încep să scriu, nu ştiu prea bine ce-mi doresc de fapt. Ideea clară e că vreau să scriu o carte pornind de la o idee. Însă nu-mi pun problema unei teze, că vreau să arăt nu ştiu ce. Scriind, îmi dau seama de ce am vrut să scriu. Marguerite Duras avea un răspuns fain la întrebarea de ce scrie, zicea scriu ca să-mi dau seama ce aş scrie dacă aş scrie. Sigur că, după ce închei cartea, îţi dai seama cât a ieşit din ce voiai, pentru că întotdeauna nu iese cum voiai tu, asta e clar. Totuşi, îţi dai seama ce ai făcut acolo, ce te-a mânat.

– Dacă nu iese ce voiaţi, nu vă vine să rescrieţi cartea?

– Oricum rescrii capitole, fragmente, dar oricât ai munci asupra ei, nu iese cum vrei tu, pentru că acest cum vrei tu nu e foarte bine precizat în mintea ta. Nu există un instrument de măsurare standard, că dacă ar exista ai face tot ce ai putea ca să te încadrezi. Nu există parametri stabili nici în mintea ta. Ştii că vrei să scrii despre Al Doilea Război Mondial, ai toate datele, care te ajută, dar nu există niciun instrument care să-ţi măsoare intensitatea poveştii şi credibilitatea ei, de asta spun că nu iese niciodată nu iese cum vrei tu. La tine-n cap sună cu totul altfel. Poate că nu e neapărat mai bun, dar e altfel. Despre asta e vorba.

– Cum aţi găsit prenumele Constantin pentru Lunetist? Nu e prea folosit în literatura noastră de azi.

– Păi, personajele au nume precum copiii din zilele noastre, tot mai ciudate. Când îţi spune un copil cum îl cheamă, trebuie să-l întrebi de vreo două ori, ca să-l înţelegi. (râde) Constantin mi s-a părut un nume potrivit, cumva şi pentru faptul că sună ca fiind românesc, deşi nu e. Cei care au citit cartea înţeleg de ce era important ca el să fie român, inclusiv cu numele. Relaţiile lui sunt în mare parte cu străinii, iar România lui e păstrată în cap prin albumul de fotografii fictive şi prin nume.

– Aţi avut şi alte variante?

– La Cristina am avut, dar la Constantin, nu. Mai e şi o chestiune intimă în legătură cu asta, care ţine de romanul „Apropierea”, unde personajul principal este Adrian Petru Constantin. Acolo, la un moment dat, cineva spune că par trei prenume, dar unul dintre ele este un nume. Astea trei erau de fapt prenumele tatălui meu. Cumva, e un omagiu adus lui taică-miu.

– Aţi fost plecat în Spania, la Cordoba, vreo cinci ani, 2002-2007. Am citit şi că aţi locuit într-o rulotă. De ce aţi plecat?

– Pentru mine, ca şi pentru majoritatea românilor, anii ’90 au fost cumpliţi. Era multă sărăcie, iar din ’94 până în 2002, am lucrat la Casa de Cultură din Sângeorz-Băi, unde eram încadrat pe postul de „referent pentru literatură”. Aşa se numea postul. Era un salariu minim pe economie, din care nu mă puteam descurca. Aşa că, pur şi simplu, am plecat din încercarea de a trăi o viaţă mai bună. În niciun caz nu a existat alt motiv. Plecau mulţi din zonă.

– Şi ce aţi lucrat acolo?

– Tot felul de munci, chiar şi culegător de măsline. Cel mai mult am fost paznic la o firmă care vindea maşini la mâna a doua, dar era şi un fel de depozit pentru maşini noi. Aveam şi patru câini, de mare ajutor, mai ales noaptea. Spaţiul era uriaş. Aveam la un moment dat 600 de maşini. Tiruri, camioane, camionete, tot ce-ţi poţi imagina.

– Cred că vă aminteaţi de armată.

– De multe ori (râde) În câteva nopţi am avut probleme. Dacă ne gândim că am stat paznic patru ani şi ceva, câteva nopţi cu probleme sunt puţine. Cartierul acela e destul de rău famat şi se face trafic de droguri, prostituţie, acolo sunt şi hoţii de maşini… Iar eu locuiam chiar acolo, într-o rulotă, în acel parc auto uriaş.

– De ce v-aţi întors?

– Cred că au fost două momente cheie. În ianuarie 2007, stăteam într-un sat de lângă Cordoba, într-o casă fabuloasă, unde o ajutam pe o doamnă, o mare iubitoare de câini. Avea vreo 30 şi ceva de câini. Ceva… incredibil. Şi îi ţinea pe toţi în casă! Bine, casa, uriaşă, cu piscină, grădină etc. Acolo, între ianuarie 2006 – mai 2006, am scris primul meu roman, „Cartea tuturor intenţiilor”, iar după ce am terminat cartea, a intervenit o stare de extremă nemulţumire faţă de tot ce mi se întâmpla acolo. Nu îmi mai găseam locul, nu mai ştiam ce făceam acolo şi m-am hotărât să mă întorc. Ştiam că nu aveam să mă îmbogăţesc. Toate visurile mele din 2002 se cam năruiseră repede, aşa că m-am bucurat să învăţ foarte bine limba spaniolă. Am rămas cu asta şi, iată, m-a ajutat foarte mult ulterior, prin traduceri, plus accesul la o literatură uriaşă.

 

– În ce priveşte „Cartea tuturor intenţiilor”, ştiu că după publicarea ei la o editură mai micuţă, v-a scris Mircea Cărtărescu un mesaj îmbucurător.

– Am avut un noroc teribil. Aş vrea ca fiecare tânăr scriitor să aibă parte de un feedback atât de puternic, mai ales că venea din partea unui scriitor pe care îl admir enorm. M-a impulsionat foarte mult şi mi-am dat seama că ar trebui să continuu să scriu… Editura mică de care vorbeşti este Vinea. Majoritatea tinerilor publicau atunci la Vinea. Apoi, Mircea Cărtărescu a înaintat volumul la Editura Cartea Românească, unde de altfel a apărut şi ediţia a doua. A contat enorm pentru mine mesajul lui. Plus ce-a scris pe coperta a patra la ediţia a doua. Generozitatea lui a fost incredibilă. Îi datorez foarte mult şi e un noroc pe care i-l doresc oricărui tânăr scriitor. Veneam dintr-o zonă în care nu cunoşteam pe nimeni din lumea literară, iar dacă nu cunoşti pe nimeni pătrunzi extrem de greu.

– Aţi publicat cinci cărţi, două de poezie şi trei de proză. Şi traduceţi foarte mult.

– Traduc mult pentru că încerc să trăiesc din asta. Pe lângă o povestire, plătită, care apare rar în câte-o revistă, traducerile sunt ocupaţia de bază.

– Şi citiţi mult, normal. Prins în atâta muncă legată de literatură, cum mai citiţi? Desfaceţi totul ca să vedeţi tehnica?

– Poate o să ţi se pară paradoxal. Într-adevăr, îţi pierzi naivitatea pe măsură ce scrii şi citeşti tot mai mult. Şi pe măsură ce traduci, desigur. Dar asta se întâmplă doar la cărţile mediocre. De asta spuneam că poate suna paradoxal. Dacă o carte citită îţi place enorm, dintr-o dată uiţi total că eşti scriitor şi citeşti cu o pasiune nebună, cum mi s-a întâmplat în ultima vreme cu câţiva autori. Vladimir Nabokov, „Ada sau ardoarea”, Roberto Bolaño, „Detectivii sălbatici”, sau Enrique Vilas-Matas, nu prea cunoscut la noi, din păcate. Ei bine, am citit cu o bucurie uriaşă, fără să mă gâdesc o clipă la construcţie. Sigur, a urmat şi altă lectură, dar numai pentru a învăţa. Orice carte bună ne învaţă să scriem mai bine. Nu avem forţa lui Nabokov, desigur. La ora asta, cred că sunt zece scriitori în toată lumea care dau într-adevăr cărţi foarte bune, capodopere. De la ei, încerc să învăţ, ca să mă perfecţionez. Uneori, mi se pare că am crescut de la prima carte şi cred că ar mai fi loc de crescut. Asta îmi doresc, să scriu şi mai bine. Toate cărţile bune mă învaţă să scriu.

– De ce ar trebui să-l citesc pe Bolaño?

– Există mai multe motive. O dată, pentru că e unul dintre puţinii prozatori care au reuşit să spargă structura clasică a romanului, să vină cu o structură nouă. Apoi, pentru că reuşeşte să povestească extrem de plăcut şi fără fiţe despre literatură. E greu de spus până nu citeşti. Dar cred că astea sunt câştigurile: o structură nouă, inovatoare, şi stilul extrem de clar, limpede, despre lucruri fundamentale. Mi se pare uluitor ce a reuşit să facă.

– Ce înseamnă vulnerabilitatea pentru un scriitor?

– E foarte bună întrebarea, pentru că ne întoarcem la ce spunea Dan Lungu. Vulnerabilitatea ţine şi de capacitatea de a reuşi să mergi mai departe. Eşti foarte vulnerabil când scrii, pentru că nu ştii exact încotro te îndrepţi şi nimeni nu te poate ajuta, chiar nimeni. Odată ce ai început să scrii cartea, doar tu trebuie s-o duci la capăt. Apoi, mai e vulnerabilitatea de ordin social, pentru că de multe ori scriitorii sunt consideraţi nişte oameni cu capul în nori, dar nu e deloc aşa. Aici se confundă hipersensibilitatea unui scriitor cu un fel de ceaţă. Nu, scriitorii ştiu foarte bine ce se întâmplă în lume. Cum spunea Julio Cortázar, spre deosebire de critici, care privesc întotdeauna în spate pentru a se raporta, un scriitor priveşte mereu în faţă. Dacă nu eşti un scriitor mediocru, priveşti în faţă şi încerci să spargi barierele, să vii cu ceva nou. Iar toate astea te fac vulnerabil, pentru că înaintezi pe un teren necunoscut. Poate să nu-ţi iasă cum vrei, iar apoi toţi vor sări pe tine, că asta e, e o junglă. Trebuie să-ţi asumi anumite riscuri. Eu mi le-am asumat, pentru că încerc să fac altceva. Nu ştiu ce este acel altceva, dar simt că mi se potriveşte.

– Am înţeles că după „Lunetistul”, aţi scris câteva poezii. Vă gândiţi să facă parte din următorul dumneavoastră volum?

– Da, am scris, dar mai mult din ideea de a nu pierde contactul cu poezia. Cred că următorul meu titlu va fi tot un roman, dar încet, încet, adun poeme şi sper ca în 2016 să public un nou volum de poezii.

– Aşadar, în 2015, un roman?

– Sper, dacă totul merge bine. Dar deocamdată totul e foarte vag.

– Mă interesează mult o chestiune. Unii spun că şi-au scris romanul în cinci zile sau în două săptămâni, alţii că au muncit trei ani. Cum sunteţi din acest punct de vedere?

– Cu siguranţă sunt scriitori care au reuşit performanţa asta. Boris Vian a scris „Spuma zilelor” în câteva zile, pe un vapor.

– Raimudo Carrero a scris „Povestea Bernardei Soledade” în cinci zile. Un roman extraordinar.

– Sunt oameni care pot. Aici, fiecare are ritmul lui. Eu am terminat „Lunetistul” mai repede decât „Apropierea”, care a fost gata într-un an şi opt luni. Eram condiţionat de faptul că mergeam la serviciu. Când m-am întors din Spania, m-am angajat la un muzeu de artă comparată din Sângeorz-Băi şi mergeam ziua la serviciu, iar noaptea încercam să scriu, după ce dormeau toţi ai casei, cam de pe la 11 până la 2 noaptea. Apoi, după „Apropierea”, am făcut o pauză de vreo patru luni, în care am crezut că totul se va duce de râpă – iată vulnerabilitatea – pentru că nu găseam ceva, simţeam că ar trebui să am o idee şi nu vedeam bine cum să încheg romanul. După patru luni, am simţit brusc cum trebuie făcut şi nu am mai avut nicio problemă. Am scris efectiv „Lunetistul” în cinci luni. Pentru mine, a fost repede, dar mă şi gândisem mult la el. Cam aşa încep. Mă gândesc luni de zile, apoi încep să notez mici idei generale pe caiete, după care scrisul merge destul de repede.

– Scrieţi de mână?

– Da. Când îmi scriu propriile texte. Poeme sau proză. La interviuri sau traduceri, direct pe computer. Prefer să-mi scriu textele aşa pentru că încă mai cred că există o altă relaţie între tine şi text când scrii de mână. Altfel, tot eu mi-l şi redactez, mi-l trec pe computer, şi atunci intervine o primă autocenzură, când renunţ la fraze întregi.

– Nu vă doare să renunţaţi la text?

– Nu am o problemă. Ştiu că dacă ai cea mai mică îndoială în legătură cu o frază înseamnă că fie trebuie să o tai, fie trebuie să o mai lucrezi. Cea mai mică îndoială. Pentru că dacă tu o ai, cititorul o va simţi amplificată. Şi atunci trebuie să faci ceva cu ea. De asta mă ajută scrisul de mână.

– În ce perioadă a zilei scrieţi?

– Ani de zile am scris noaptea, repet, pentru condiţiile în care trăiam. Acum am zilele relativ libere. La traduceri, îmi iau contracte destul de lungi, ca să-mi permit, dacă vreau, să nu traduc două-trei zile, în caz că vreau să scriu. Însă prefer să nu scriu când traduc şi invers. Termin traducerea şi apoi lucrez liber la proiectul personal. La „Lunetistul”, am scris foarte mult şi ziua şi noaptea.

Interviu publicat, pe fragmente, în “Observatorul militar” şi Revista “Accente”.

 

——————————————————————————- 

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971, în Sângeorz-Băi. A publicat “Zborul femeii pe deasupra bărbatului” (poeme, Eikon, 2004, Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), “Cartea tuturor intenţiilor” (roman, Vinea, 2006; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2008), “Apropierea” (roman, Cartea Românească, 2010) şi “La două zile distanţă” (poeme, Charmides, Bistriţa, 2011, premiul revistelor “Poesis Internaţional” şi “Transilvania”). A locuit cinci ani în Spania, la Cordoba, între 2002 şi 2007, unde a lucrat ca paznic, şofer şi ajutor de grădinar. Astfel, a învăţat limba spaniolă şi a luat contact cu literatura în limba spaniolă, din care, ulterior, avea să traducă scriitori importanţi precum Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Enrique Nogueras, Luis Landero şi alţii. A scris, în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu, scenariul după romanul “Apropierea”. În 2013, a publicat romanul „Lunetistul” (Editura Polirom), pentru care a primit Premiul pentru Literatură al oraşului Bistriţa, acordat de Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, roman considerat drept „cea mai bună carte românească din 2013”, în topul redactorilor Bookaholic. De asemenea, romanul „Eroul discret”, de Mario Vargas Llosa, tradus de Marin Mălaicu-Hondrari, a fost nominalizat la Premiul „Cartea Anului 2013”.

Sursa foto 1: filme-carti.ro

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *