Dan C. Mihăilescu, „Castelul, biblioteca, puşcăria: trei vămi ale feminităţii exemplare”

Într-unul dintre texte, Dan C. se priveşte în oglindă. Îşi caracterizează stilul – „patetic, digresiv, intens empatic” şi consideră că este cultivatorul unei critici simpatetice, al eseului liric, fervorilor comparatiste, decupajului insaţiabil şi citării sans rivages. Ar fi mers şi citarea „fără limite”, dar poate sună mai bine aşa, e mai livresc, sans rivages. 🙂 De ţinut minte.

Bine, dar textele prinse-n acest volum nu sunt despre Dan C. decât dacă te gândeşti că-l cunoşti şi pe el prin prisma reverenţelor pe care le face în faţa imaginii unor românce deosebite. De la Regina Maria şi Cella Delavrancea, la Alice Voinescu şi Annie Bentoiu, şi de la Zoe Cămărăşescu, la Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea şi Aniţa Nandriş, Dan C. face un fel de tur de orizont nostalgic, decupând din existenţa fiecărei românce acea parte pe care a considerat-o mai marcantă. Şi face acest decupaj folosindu-se nu de impresii, ci de documente, de jurnale, în special, şi de memoriile celor despre care vorbeşte.

Dan C. te ia de sus. Are impresia că deja ştii multe despre eroinele lui şi n-are de gând să-ţi predea “abeceul” fiecărei persoane despre care scrie, ci îţi dă citate şi face conexiuni biografice plecând de la premisa că eşti deja familiarizat cu universul pe care ţi-l aprofundează. Efectul nu este în totalitate eronat, pentru că, deşi nu ştii cine au fost, să zicem, Alice Voinescu sau Lena Constante, chiar dacă ai auzit câte ceva despre ele, dar n-ai idee unde şi cum să le încadrezi, prin decupajele sale, Dan C. nu te îndepărtează de subiect, ci te apropie, te face curios. Sigur, n-ar fi fost rău ca textele să fi avut în introducere câteva rânduri despre „viaţa şi opera” doamnelor, dar asta e. Bine şi-aşa. Din moment ce multe dintre scrieri au fost iniţial prefeţe la alte cărţi sau articole de revistă, punerea lor la un loc n-are cum să ocolească senzaţia de colaj.

Dacă eşti pasionat de biografii, o să te prindă, aşa cum te prinde orice discurs de-al lui Dan C. Şi vei găsi o mulţime de (re)surse care te vor arunca în alte vremuri, mai bogate din multe puncte de vedere. „Ce mult am avut, ce nimic ne-a rămas”, cam asta vrea Dan C. să înţelegem. Cum ar veni, să respectăm mai mult trecutul, cu valorile lui.

„Dragă Pia, tu ştii că eu sunt, din păcate, un fel de melc, deosebindu-mă de tine în atâtea sensuri: timid, neexpansiv, asociabil, închis în cochilia mea. Aş vrea să-mi ies pentru o dată din piele şi să-ţi pot comunica tot ce simt pentru tine, aşa cum o faci tu cu noi (…) Ce să-ţi spun despre mine? Ar trebui să fiu Dostoievski pentru asemenea analize, şi nu sunt! Mă bucur acum clipă de clipă de a fi liber. Nu mă satur privind cerul, copacii, iarba, tot ce se vede stând sau fremătând sub soare. Citesc Evanghelia şi cred că este de ajuns. Te sărut cu un dor imens.” (Dinu Pillat, către sora sa, Pia)

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *