„Andy Murray: campion la Wimbledon”, Mark Hodgkinson

  •  
  •  
  •  
  •  

Un mare frustrat. Aşa mi s-a părut dintotdeauna Andy Murray. Frustrat că nu poate, deşi vrea, că nu are talentul unui Nadal sau Federer sau Djokovic, că e cumva blocat. Îmi era şi antipatic pentru stilul său defensiv, speculativ, şi chiar mi se părea uneori că, atunci când se plângea de probleme medicale în vreun moment dificil al meciurilor importante, voia doar „să se scoată” şi să rupă zidul de încredere al adversarului, pentru a reveni miraculos, plin de încredere, ţintit spre o victorie zgârcită.

Cartea asta a îndreptat câte ceva. Am înţeles că, urcând în ierarhie, a fost nevoit să se descurce cu presiunea unei întregi naţiuni, care aştepta, după mai bine de 70 de ani, un câştigător britanic la Wimbledon. Predecesorul său, Tim Henman, nu reuşise, deşi se aflase foarte aproape. Iar Andy a reuşit. S-a întâmplat anul trecut, după o finală împotriva sârbului Djokovic, când a umplut un vid de 77 de ani. Totuşi, memorabilă rămâne reacţia sa de după finala de la Wimbledon din 2012, pierdută la Federer, în patru seturi. E cea mai pură formă de descărcare emoţională:

Altfel, am mai aflat din cartea asta că Andy ţine la origini şi zice că e scoţian, cel mult britanic, nicidecum englez: „Nu mă supăr când lumea mă numeşte britanic, dar mă enervează când mi se spune englez”. Cică nu prea citeşte cărţi (punct comun cu Tim Henman), iar partenera de viaţă, Kim, i-a tăiat părul, la un moment dat, cu o forfecuţă de unghii.

Andy Murray: „Pentru mine, nu e important să devin o celebritate, ci să devin pe cât de bun pot fi în tenis.”

Cele mai tari replici din carte aparţin unor copii. Astfel, o fetiţă l-a întrebat pe Murray cu privire la ocupaţia sa de bază. El a zis, normal, „joc tenis”, iar ea, fără să ezite: „dar care e slujba ta?”. La fel, un adolescent, după ce s-a fotografiat cu Andy, l-a rugat să mai stea o dată: „prietenii mei nu vor crede că eşti tu. Putem să facem o poză în care nu zâmbeşti, ca să semeni mai mult cu tine?”.

Acum, orice biografie de jucător de tenis aş citi, n-am cum să n-o compar cu cea pe care J.R. Moehringer i-a făcut-o cadou lui Agassi. Ei bine, sunt vreo două clase în defavoarea celei de faţă, în special din cauza stilului, cam rigid şi bazat pe declaraţii de presă, prea puţin intim în sensul de pasiune a sportului şi cam reverenţios faţă de ce înseamnă tabloid în viaţa unui sportiv cunoscut.

În fine, cartea este dezavantajată şi de o traducere slabă, încurcată, care dă impresia că a fost realizată de un necunoscător în ale tenisului, plonjat în capcanele limbii române după vreo 30 de ani prin America. Un exemplu: „La Australian Open-ul din 2013, Murray aproape că a reuşit să fie primul câştigător al primului său mare şlem din era modernă care să-i adauge acelei victorii care spărsese gheaţa una nouă, la şlemul imediat următor – dar a pierdut în faţa lui Djokovic în patru seturi, iar unii s-au întrebat dacă n-a fost scos o vreme din joc de intervenţia penei de pescăruş care a plutit prin Arena Rod Laver”.

Dar ce contează, până la urmă, este că am înţeles eforturile lui Andy şi că acum îl cunosc mai bine. Din acest punct de vedere, cartea merită citită, iar jucătorul trebuie respectat. Pare un tip ambiţios, onest şi foarte elegant în relaţiile cu „adversarii”.

Mark Hodgkinson, „Andy Murray: campion la Wimbledon”, Editura Publica, 2014
Mark Hodgkinson, „Andy Murray: campion la Wimbledon”, Editura Publica, 2014

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *