Veteranul

Lifturile sunt mai mari aici. Locuiesc multe persoane în vârstă şi, oricât de cinic ar părea, oamenii trebuie să încapă, la un moment dat, şi pe orizontală. Miroase a vechi, a bibliotecă neumblată, a pagini îngălbenite şi haine ponosite, a naftalină uitată prin colţurile dulapurilor, dar liftul care mă duce-n sus alunecă lin, sigur, fără hopuri, şi se opreşte cuminte, aşa cum îmi imaginez că se-ntâmplă pe undeva, prin lumea arabă, în locuri pe care le vezi după economii de-o viaţă.

Soneria a murit, aşa că bat. Mi se deschide. Sunt băieţii, amabili, cu privirea mai mult în pământ, nebărbieriţi, obosiţi, îngrijoraţi. Discutăm şoptit, în rezumat, despre ce şi cum s-a întâmplat, despre cum tatăl lor a ajuns în acelaşi pat, din camera cea mai îndepărtată faţă de intrare, acolo unde, surprinsă de o afecţiune mascată, ajunsese acum câţiva ani şi mama lor, încă în putere. Boli asociate, tristeţe, pierderea soţiei, dureri care macină, toate, toate au căzut în stomac şi-n oasele-acelea ciupite de schije în Al Doilea Război Mondial.

Veteranul e acolo, întins, cu privirea spre tavan. Intru şi mişcă puţin. Poate mă-nşel, dar ochii îi strălucesc şi pare că încearcă un zâmbet. Mă cuprind toate patetismele din lume şi nu mai ştiu cum să mă comport. Aş vrea să-l încurajez, dar nu pot să mint. Mă întristează slăbiciunea sa. Nu l-am văzut niciodată în felul ăsta, atât de neputincios. Mă aşez şi privesc în jur. Văd, din nou, aceleaşi fotografii cu el şi soţia, aceleaşi icoane şi aceeaşi perdea. Chiar şi televizorul e acelaşi, şi poate că ştirile nu s-au schimbat. Alte nume, aceleaşi scandaluri. Aş muta pe Animal Planet.

Îndrăznesc să îi ating degetele. Sunt reci, precum cuvintele care răsar nu ştiu de unde în acest spaţiu. Îmi alunecă transpiraţia pe spate şi mă simt jenat. Mi-e ciudă pe ceva, nu ştiu pe ce, şi aş vrea să-l ridic ca să-mi mai toarne un pahar de vin. L-am auzit de-atâtea ori povestindu-mi despre cum fuma pe front numai ca să nu adoarmă în marş, dar l-aş mai asculta măcar o dată. I-aş aprinde chiar eu o ţigară, dacă aş şti că asta l-ar ajuta să-şi câştige războiul.

„Curaj!”, îi spun, fără să înţeleg de ce. Poate pentru că, la orice despărţire, trebuie să zici ceva. Asta e convenţia. Mă-ndrept spre ieşire, mă încalţ, iar băieţii apar lângă mine în linişte. Promit să revin, dar o voce-mi spune-n minte că n-o să îndrăznesc nici măcar să mai sun. „Ştii bine ce se va întâmpla.”

Tac. Lângă uşă, pe-un scaun, două ziare înfoliate. Le-ar fi citit, cu siguranţă, dacă starea sa ar fi fost altfel. Aşa, însă, ziarele rămân acolo, în revolta lor mută. Ne mai spunem câte ceva şi uşa se închide. Intru în lift. Lung, parcă mai lung, mai încăpător. Aceleaşi mirosuri, doar sensul e altul. Cobor.

Text publicat în “Observatorul militar” – 5 martie 2014.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *