„Philip şi ceilalţi” de Cees Nooteboom

  •  
  •  
  •  
  •  

Un roman ciudăţel de plăcut, de numai 127 de pagini, debutul lui Cees Nooteboom, la vreo 22 de ani. Se întâmpla în 1955. Un roman care mi-a intrat sub piele, pentru ca nu prea are cap sau coadă, ci e o continuă căutare a ceva, a unei iubiri, precum şi povestea relaţiei dintre un băieţel, Philip, şi unchiul său. Deşi pare să aibă o ciclitate, romanul nu-şi propune să găsească vreun deznodământ, ci să sublinieze că frumuseţea stă tocmai în drum, în căutare.

Este „imens de frumos” un dialog între unchiul Alexander şi Philip, despre ce vor ei să facă în timpul liber. Băiatul zice: „Îmi place să citesc şi să mă uit la poze. Şi să merg seara sau noaptea cu autobuzul, ca atunci când am o petrecere la unchiul meu Antonin Alexander. Să stau la malul apei şi să merg prin ploaie, şi uneori să sărut pe cineva.” Iar unchiul: „Să cânt pe stradă sau să mă aşez pe trotuar şi să vorbesc cu mine însumi, sau să plâng pentru că vine ploaia, dar nu poţi face toate astea, nu te poţi aşeza pe trotuar ca să vorbeşti cu tine însuţi, căci oamenilor li se pare o nebunie, iar atunci trebuie să o iei din loc”.

E o veche poveste despre paradis. O cunoaştem cu toţii foarte bine şi nu e de mirare, fiindcă singurul rost real al existenţei noastre este acela de a ajunge din nou în acel paradis, cu toate că ne este imposibil. 

Pentru o astfel de nebunie o ia din loc băiatul. „Caut o fată. Trebuie să fie pe aici pe undeva, poate în Roma, sau în Stockholm, sau în Granada, în orice caz, pe aproape.” Iar romanul este tocmai despre căutarea asta, aparent fără logică, şi pe traseul căutării, băiatul dă de tot felul de oameni şi de comunităţi, cum e şi un sat părăsit în care „viaţa este una a nevoii. E Dumnezeu, mai sunt alţi câţiva oameni şi pământul, şi sunt cu toţii la fel de duri.”

Oamenii care spun că un an trece repede uită că ar avea nevoie de un alt an pentru a povesti ce s-a întâmplat în cel care a trecut.

E o nebunie de metafore. Cum să nu fii impresionat de aşa ceva? M-am întins pe patul uriaş şi am râs, fiindcă scârţâia când mă întorceam de pe-o parte pe alta şi fiindcă cearşafurile erau din bumbac aspru şi miroseau a copii care înotaseră în râu.” Cum să nu te îndrăgosteşti de un astfel de scris? „Eu întotdeauna pierd, mă ataşez prea mult de oameni sau de lucruri, iar călătoriile mele nu mai sunt călătorii, ci despărţiri. Mi-am petrecut timpul despărţindu-mă, amintindu-mi şi adunând adrese în agendă, ca nişte pietre mici de mormânt.” Şi ce mai contează acţiunea, drama, mobilul, dacă Philip ajunge, la un moment dat, să discute cu „obiectul” căutărilor lui şi… „Şi, pentru că nu mi-a mai răspuns, mi-am aşezat mâinile în jurul chipului ei, căci pentru acesta fuseseră ele create, forma pomeţilor ei înalţi mi-a crescut în palmă.”

M-a cam lăsat fără cuvinte Nooteboom, a cărui scriitură mi-a amintit de Boris Vian, cel din „Spuma zilelor”. E şi la Nooteboom aceeaşi frumuseţe a literaturii dincolo de sensul primar al frazelor, precum şi forţa aceea colosală a imaginaţiei. Se închide cumva povestea de dragoste? Are un sfârşit relaţia dintre Philip şi unchiul său? Şi dac-aş şti, n-aş spune. Nici nu contează asta.

Cees Nooteboom, „Philip şi ceilalţi”, Editura Univers, 2013, 128 de pagini

Carte disponibilă pe libris.ro.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *