„Hotel Iris”, Yōko Ogawa

Mari este o adolescentă care lucrează la recepţia hotelului deţinut de mai multe generaţii de familia ei. Ea are profilul unei Cenuşărese, aşa cum am văzut pe biblioklept.org într-o analiză foarte inspirată, întrucât, după moartea tatălui, rămâne în grija mamei sale extrem de severe şi a unei servitoare cleptomane, şi este obligată să muncească până la epuizare.

Totul se schimbă în viaţa sa, parcă afectată şi de atmosfera molcomă din micuţa localitate turistică, atunci când un bărbat în vârstă este în mijlocul unui scandal, o ceartă cu o prostituată, pe care o alungă cu o voce foarte severă. Mari este impresionată de vocea acelui bărbat, chiar marcată, pentru că nu reuşeşte să şi-o scoată din minte. Iar când îl zăreşte în oraş pe acelaşi bărbat, nu rezistă tentaţiei de a intra în vorbă cu el. De unde începe „treaba”, o relaţie ciudată, între o adolescentă şi un bătrân, redată prin trăirile tinerei, un fel de Lolita-inversată, în care Mari ajunge să-l viziteze pe bătrân la locuinţa lui de pe o insulă apropiată.

Se merge până la stadiul de obsesie, iar Mari trăieşte chiar plăcere în reprizele de chinuri erotice pe care le petrece alături de bătrân, a cărui ocupaţie, traducerea din limba rusă a unor pliante şi texte nesemnificative, maschează traume vechi. De fapt, traducătorul şi tânăra, în ciuda deraierilor comportamentale pe care le împărtăşesc, „pozează” literar în victime implicate măcar temporar într-un soi de terapie reciprocă. Astfel, ea se simte bine umilită, iar el, ordonându-i fără să se dezbrace, ba chiar fără să-şi dea jos cravata.

Când nu se pot vedea, el îi trimite scrisori în care-şi mărturiseşte dragostea: „Însă abia după ce te-am cunoscut pe tine am învăţat cu adevărat ce înseamnă aşteptarea. Cât stau în faţa ceasului de flori şi aştept să vină ora întâlnirii, simt o fericire nespusă. Cu toate că tu nici n-ai apărut încă, eu sunt atât de fericit!”.

În poveste apare la un moment dat un nepot de-al traducătorului, dar nu orice nepot, ci unul mut, care ţine la gât un medalion, de unde scoate bileţele pe care scrie reuşind astfel să întreţină conversaţii. Se ajunge astfel la un fel de ménage à trois, care amplifică intensitatea din prima parte a romanului. Aici e practic vârful, de pe care se coboară nu fără tensiune, dar brusc, printr-o soluţie neaşteptată.

Un roman bun, care însă suferă la capitolul originalitate şi este sub „Lolita”, fără discuţie, dacă iau în calcul profunzimea analizelor şi frumuseţea arhitecturii lui Nabokov. „Hotel Iris” este foarte intens şi te ţine „în priză” datorită scenelor „tari”. Asta ar fi foiţa în care japoneza Ogawa şi-a îmbrăcat cu inteligenţă povestea. Şi a făcut-o ok, cu o scriitură uimitor de echilibrată ţinând cont de tensiunile pe care le exprimă.

„Hotel Iris”, Yōko Ogawa, Editura Humanitas Fiction, 2014
„Hotel Iris”, Yōko Ogawa, Editura Humanitas Fiction, 2014

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Hotel Iris”, Yōko Ogawa”

  1. Chiar ieri am vazut cartea asta. Ma gandeam daca sa o iau sau nu. Cred ca ma multumesc cu cronica de pe blogul tau. Imi dai senzatia, de fapt sunt sigur si eu, ca exista alti autori japonezi mari, care merita cititi.

    Sa citesti neaparat Natsume Soseki – Eu, motanul. (editura Nemira). Este o lectura obligatorie pentru un om de calibrul tau.

  2. Pai multumesc pentru recomandare. Caut cartea.
    Sa stii ca “Hotel Iris” nu-i un roman rau si nu-i pierdere de timp. Poate merita sa-l incerci.
    Mersi si pt complimentul cu privire la “calibru”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *