„Vremea minunilor”, Cătălin Dorian Florescu

  •  
  •  
  •  
  •  

Cartea prin care C.D.F. debuta în urmă cu 13 ani, în limba germană. Un roman autobiografic, o poveste de dragoste altfel, dintre un fiu şi tatăl său, martorii unei călătorii iniţiatice dincolo de graniţele comunismului românesc, prin Serbia, pe la Roma şi, ulterior, la New York. Tatăl obţine aprobarea miraculoasă din partea autorităţilor de a-şi duce fiul la un consult în străinătate (era administrator de bloc, statut suficient, în mintea copilului-narator, pentru a primi o astfel de recompensă), astfel că încearcă un lucru foarte greu accesibil pentru cei mai mulţi români: adaptarea la capitalism. Nu-i iese. Tatăl nu se adaptează, chiar dacă are parte de sprijin, şi este nevoit să se întoarcă şi să fie luat de fraier. Inclusiv soţia îl condamnă, mai ales că spera să fie chemată „dincolo”, la rândul ei. În fine, cei doi se întorc, dar „antrenamentul” se va dovedi util, pentru că familia, întregită, avea să mai încerce o dată.

După mine, romanul e construit pe trei etaje: primul, cu experienţa comunismului, cu toate problemele din acea vreme văzute prin ochii unui copil de zece ani, Alin; al doilea, drumul, motiv care avea să devină recurent în romanele lui C.D.F., cu speranţele şi incertitudinile fireşti; al treilea, contactul cu lumea „cealaltă”. Nu m-au atras atât primele două etaje cât ultimul, pentru că despre motivele pentru care nu funcţiona liftul sau de ce se lua lumina înainte de 89 s-a tot scris. Mai puţin s-a „tatonat” pasul final, cum vedea omul scăpat de regimul totalitar occidentul. Citindu-l pe C.D.F. mi-am amintit de „Noapte bună, copii” (Radu Pavel Gheo), un reper din acest punct de vedere, şi mi s-a părut foarte interesant faptul că, în ambele romane, primul contact înseamnă respingere, inadaptare. Dincolo, nu era miere, ci mai degrabă dorul, căutarea unui mod de a fi pe care numai România, bună, rea, putea să-l ofere.
Peste ce am numit etaje, stă relaţia tată-fiu, tatălui fiindu-i dedicat romanul, şi maturizarea implicită a lui Alin, un fel de „mic prinţ”, până la un punct:

„Tata s-a apropiat de mine. Nu-ţi scoţi pantofii? I-am scos. Nu-ţi scoţi haina? Am scos-o. Adulţilor trebuie să le faci tot timpul asemenea hatâruri, altfel nu te lasă în pace. Dacă faci ce vor ei, sunt convinşi că şi-au educat bine copilul. Pe urmă, pot trece la lucrurile cu adevărat importante. Pur şi simplu, au nevoie să fie puţin ajutaţi”.

Am găsit, tot în „Vremea minunilor”, şi poveştile unor iubiri timpurii – „Pulpele Annei sfredeleau apa, aproape aşteptam ca părul ei brun să se facă blond şi sânii să-i crească încă o dată pe-atât”, precum şi un mod aparte de a face mai intim cadrul povestit. Amuzant, dar foarte realist: „La subsuori îi creşteau smocuri de păr negru. Pe cer croncăneau escadrile de ciori”.

Poţi strâmba din nas vorbind acum despre primul roman al lui C.D.F., dacă te gândeşti la toate şabloanele legate de comunism, pe care poţi spune că le-a folosit în scop comercial, că asta căutau vesticii la acea vreme, poveşti dulci despre suferinţa cetăţeanului din est. Dar n-ai cum să nu simţi mâna de mare scriitor care anunţa romanele ulterioare, toate bune spre foarte bune (începând cu „Drumul scurt spre casă”, care cred că mi-a plăcut cel mai puţin de la C.D.F, continuând cu „Maseurul orb” şi cu „Zaira”, şi terminând cu „Jacob se hotărăşte să iubească”).

Tata nu era disident. Să fii disident însemna să nu stai de vorbă cu sectoristul în bucătărie la tine despre vecini, ci să cari bolovani la închisoare, preferabil mai mulţi ani. Să fii disident însemna, de asemenea, să ai în permanenţă o umbră. Atunci, după o convorbire, telefonul făcea de două ori clic.

Cătălin Dorian Florescu, „Vremea minunilor”, Editura Polirom, 2013 (ediţia a II-a)
Cătălin Dorian Florescu, „Vremea minunilor”, Editura Polirom, 2013 (ediţia a II-a)

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *