Despre prostie – Robert Musil

Robert Musil a scris eseul „Despre prostie” (1937)  la vreo patru ani după „Omul fără însuşiri”. A rămas un proiect neterminat, care mai mergea extins şi finisat.

El a punctat două tipuri de prostie: una cinstită şi făţişă, şi alta care, paradoxal, decurge din inteligenţă. „Cea dintâi are la bază un intelect deficitar, iar cea din urmă un intelect care suferă doar de o anumită slăbiciune, fiind, din această cauză, cu mult mai primejdioasă decât prima.” A comentat pe marginea inaptitudinii, înţeleasă de multe ori drept prostie (nu eşti bun la ceva, şeful te face prost, scurt pe doi, chiar dacă, poate, eşti genial la altceva), precum şi despre vanitate sau despre momentele de panică, în care se petrece „suspendarea temporară a inteligenţei”.

În materie de prostie, nu poţi generaliza. Cam asta e concluzia lui Musil. Oricum e riscant, că te cam dai deştept încercând să explici prostia. „Singura generalizare care ar fi posibilă aici este aceea că în lumea noastră dai dovadă de inteligenţă tocmai dacă reuşeşti să ieşi cât mai puţin în evidenţă!” De acord. Mai puţin cu privire la paragrafele în care Musil susţine că la box sau la înot aportul minţii este „relativ limitat”. Probabil, n-a practicat nici înotul nici boxul. Nu că aş fi făcut-o eu, dar ştiu cum a justificat Lucian Bute ultimele înfrângeri, puse pe seama panicii despre care pomenea tocmai Musil. Panica – „suspendarea temporară a inteligenţei”. Şi câte meciuri n-a câştigat Bute doar datorită inteligenţei materializată ca o lovitură scurtă şi eficace acolo unde-şi simţea adversarul mai slab! Asta nu e inteligenţă? Să ştii când şi unde să loveşti?

„Noi toţi, cu precădere noi bărbaţii – şi mai ales noi, scriitorii cunoscuţi -, cunoaştem cel puţin o doamnă care vrea să ne încredinţeze romanul vieţii sale, o doamnă al cărei suflet a trăit mereu în împrejurări deosebite şi care aşteaptă de la noi să îi oferim succesul de care nu a avut parte. O putem considera noi stupidă pe această doamnă? Din multitudinea de impresii, una ne tot şopteşte: desigur!”

Altfel, la fel de puţin am înţeles legătura pe care, folosind dialectele austriece, Musil a făcut-o între termenul „törisch” (stupid, nătâng) şi cele care desemnează un defect al auzului – „derisch” / „terisch”. Concluzia sa îmi pare sub nivelul la care şi-a situat eseul: „În definitiv, aşa se explică de ce oamenii simpli îşi reproşează unii altora în atâtea situaţii că sunt proşti”. Chiar aşa? Nu e prea facil să explici un defect de comportament printr-o literă schimbată?

Cu excepţia celor două chestiuni, cred că Musil a ştiut să scrie inteligent, fără să cadă în acel exces care devine patetism şi, în definitiv, prostie. Este ironic, amuzant, pe alocuri naiv, te distrează puţin încât să crezi că eşti, la rândul tău, ceva mai deştept decât în realitate, dar te lasă tot nelămurit. Măcar te luminează să faci nişte diferenţe, „între eşec şi inaptitudine, între prostia ocazională sau funcţională şi cea constitutivă şi permanentă, între eroare şi lipsă de judecată”.

Robert Musil, “Despre prostie”, Editura ALL, 2013, traducere: Daniela Duca

Imagine reprezentativă: An Allegory of Folly (early 16th century) de Quentin Matsys

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *