„Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut”, Tatiana Niculescu Bran

  •  
  •  
  •  
  •  

Între marginile unui an, Marina, femeie singură, cu mamă bisericoasă şi frate plecat în străinătăţuri, îl cunoaşte pe Ilie Hagiu, care caută să-şi cumpere o locuinţă pentru a retrăi amintiri legate de familia sa ruptă şi nevoită să plece în repetate rânduri din Basarabia. Marina e pe picior de plecare de la firma de imobiliare aflată în lichidare, dar Ilie n-are de unde să ştie treaba asta şi scoate o fotografie veche pe care i-o arată Marinei, fotografie cu ajutorul căreia aceasta ar trebui să recreeze, în locuinţa pe care speră să o găsească, parfumul anilor trecuţi.

Ilie are o vârstă care-l „califică” pentru o relaţie nu cu Marina, ci cu mama ei, însă felul său de a fi şi calităţile de povestitor, precum şi formula de adresare „domniţă”, folosită de la început, îi fac loc uşor în gândurile Marinei, tot mai fascinată de personajul Ilie. Marina se implică serios în căutarea unei locuinţe potrivite, iar când o găseşte, face curat de una singură, pentru a fi sigură de rezultat, şi cumpără cele necesare pentru a pregăti cozonaci în noul apartament, de dragul amintirilor lui Ilie, din care nu lipsesc cele legate de o femeie fascinantă, Gulea, maestră în gătitul cozonacilor:

„Gulea era tânără şi nurlie. Purta o cămaşă de in cu motive populare pe la gât şi, înainte de a se apuca de cozonaci, îşi prindea părul lung sub o basma pe care şi-o lega în vârful capului, îşi sufleca mânecile până deasupra cotului, iar pieptul odată i se umfla de ziceai că-i sfâşie cămaşa! Parcă dospitul cozonacilor începea deja pe sub ia ei.”

Nimeni nu avea voie să asiste la frământat. Povesteşte tot Ilie:

„Noi, copiii, eu, soră-mea, verii şi verişoarele n-aveam voie să asistăm la frământat şi ne învârteam pe-afară, când la fereastră, când în dreptul uşii, ca să tragem cu urechea. Gâfâitul femeii se auzea ore şi ore în şir. Era ca un icnet de dragoste, ştiţi? Puteai să crezi că plămădea prunci de cocă, nu cozonaci. Multe lucruri ne treceau prin cap… Eram îndrăgostit de Gulea”.

La rândul ei, Marina se îndrăgosteşte de Ilie, care însă rămâne „necunoscut”, misterios, până la capăt, iar povestea lor de dragoste, redată mai degrabă prin gândurile şi visele Marinei (acestea din urmă sunt foarte reuşite, mai ales când implică până şi realismul magic), păstrează permanent tuşa lucrului irealizabil. Impresia mea a fost că scopul lui Ilie a fost altul şi că, la un moment dat, povestea avea să dezvăluie o legătură greu de anticipat. Mă gândeam că Ilie ar fi putut fi tatăl Marinei sau că între Ilie şi mama Marinei, cea care respinge din start o legătură între un om atât de în vârstă şi fiica ei, ar fi putut exista ceva inavuabil, numai că… Numai că.

Mi-au plăcut personajele şi le-am pus micile „nebunii” pe seama noţiunii de poveste. Parcă Marina e prea prinsă, iar Ilie prea detaşat (atitudinea lui mi-a amintit de Pascalopol). Apoi, fratele Marinei, plecat din ţară, nu bagă de seamă mesajele (maică-sa îi tot scrie e-mailuri) până când Marina îi transmite, în numai câteva rânduri, că urmează un concert Pink Floyd la Bucureşti, Pink Floyd având o semnificaţie mai mult decât simbolică pentru acel tânăr care locuieşte la Londra, după ce, în copilărie, a vrut să se sinucidă. Şi Matei, pentru că aşa îl cheamă pe frate, răspunde ca şi cum ar fi la coadă la toaletă şi s-ar grăbi fantastic de tare:

„Sor-meo
I’ll be there
keep in touch
m”

Cam expediată relaţia lui Matei cu „ţara”. Dar poate că ăsta-i omul, nu? Iar povestea îl arată fix aşa cum e, oarecum indiferent, traumatizat, rupt de trecutul dureros. Până la urmă, simpatică această mamă care învaţă să folosească laptopul numai pentru a-i scrie fiului, deşi nu primeşte niciodată răspuns. E ca-n Drumeş sau ca-n Marquez, când se scriu scrisori de dragoste în van. Din acest punct de vedere, foarte interesantă reacţia mamei când află că, totuşi, Matei vine în ţară pentru concertul Pink Floyd. Nu-i chiar la acelaşi nivel cu momentul în care Debora din „Iov” îşi smulge părul, dar pe-acolo.

„Povestea” nu se termină cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, dar merită să ajungeţi până la capătul ei, unde basarabeanul, deşi se numeşte Ilie Hagiu, rămâne un necunoscut, iar Marina, o „domniţă” în Bucureştiul care tocmai a scăpat de falsa apocalipsă de la sfârşitul lui 2012. Altfel, faptul că Tatiana Niculescu Bran a dedicat romanul lui Ilie Hagiu şi familiei lui poate sugera că acest Ilie chiar există, deşi n-ar fi exagerat ca o scriitoare să-şi ofere „produsul muncii” personajelor sale. Mergând pe firul romanelor anterioare, non-ficţionale (precum „Spovedanie la Tanacu” sau „În ţara lui Dumnezeu”) şi luând în calcul fotografia de pe copertă, tind să cred că Ilie nu este ficţiune, ci realitate. Iar aceasta este numai una dintre „minunile” acestui roman, alături de muzica lui Dimitrie Cantemir, pe care o ascultă Ilie şi Marina când se întâlnesc în locuinţa propusă spre achiziţie:

http://www.youtube.com/watch?v=8BQYRqgrXM8

Tatiana Niculescu Bran, „Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut”, Editura Polirom, 2013
Tatiana Niculescu Bran, „Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut”, Editura Polirom, 2013

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut”, Tatiana Niculescu Bran”

  1. Si eu am lasat link catre muzica lui Cantemir. Cum am terminat cartea am inceput sa il ascult pe Cantemir ca sa imi imaginez mai bine atmosfera din apartament 🙂 Mi-a placut cartea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *