„Căpcăunii anonimi”, Pascal Bruckner

Un fel de glumă serioasă. Aparent, Bruckner ar fi putut să scrie cele două basme pentru adulţi într-un vagon restaurant, între două fumuri de ţigară. Dar tocmai aici e măreţia. Bruckner, care nu m-a convins cu „Luni de fiere”, este liber şi înoată haihui prin propria imaginaţie. Şi mi se pare că face asta pentru prima dată, e altfel, deloc comercial şi chiar simpatic prin fanteziile astea, pe alocuri demenţiale, scrise simplu, dar cu forţă.

Aşadar, două proze. Prima dă titlul cărţii şi pleacă de la un căpcăun pe nume Balthus care, la aniversarea de 25 de ani, îi promite valetului său, Carciofi, că nu va mai mânca niciodată copii. Căpcăunii moderni, în concepţia lui Bruckner, nu sunt cu nimic diferiţi de oamenii obişnuiţi, cu excepţia preferinţelor culinare. Pe deasupra, Balthus are suficientă avere ca să-şi facă orice poftă, să-şi permită orice nebunie, iar Balthus, ca orice căpcăun, preferă copiii până la 10 ani. Peste vârsta asta, carnea lor devine aţoasă. 🙂 Numai că atunci când îşi propune să-şi schimbe „regimul alimentar”, Balthus se confruntă cu aceleaşi probleme pe care le are orice dependent. Cum face să reziste tentaţiei de a nu mai mânca oameni? Ei bine, apelează la tot felul de doctori, psihologi şi nutriţionişti, însă rezultatul nu este nici măcar satisfăcător. De altfel, e tare amuzant episodul în care, deşi este supus unei terapii de către aşa-numiţii „căpcăuni anonimi”, membrii unui fel de club al căpcăunilor adaptaţi la normalitatea umană, terapie prin care el trebuia să scape de dependenţă, Balthus reuşeşte să-şi dea peste cap consilierii: îi reconverteşte la „căpcăunism” şi încing o cină sălbatică, de la care n-au lipsit, bineînţeles, copiii. Condimentaţi.

Există şi-o ieşire din situaţie, oarecum disperată şi tragică, pe care Balthus o descoperă prin intermediul unui circ. N-o să spun care e, dar tragismul ei este punctul comun cu cealaltă proză din volum, „Ştergătorul”. Acolo, ciudatul se numeşte Paul Folcone care, din neîmplinire şi frustrare, se răzbună pe copiii gălăgioşi din cartierul său. Mai întâi, după ce inventează din greşeală vopseaua invizibilă, îi pictează pe câte unii, făcându-i să dispară. Când efectul vopselei dispare fără sens, Folcone e prins în mijlocul unei „răzbunări”, se panichează şi, până una alta, în grabă, îl ia prizonier pe băiat, îl închide în debara şi-l ţine acolo foarte mult timp. Îi dă de mâncare şi dezvoltă o relaţie tare interesantă încât, deşi claustrat, am avut impresia că puştiul nu îl ura la Folcone, ba chiar a ajuns să-i fie milă de el şi, cumva, să-i respecte suferinţa. În fine, şi aici, ca şi în „Căpcăunii anonimi”, treaba se termină tragic, dar e bine să citiţi ca să vedeţi cum şi-a imaginat Bruckner ieşirea.

Recomand cartea, inclusiv prefaţa ei, semnată de Muguraş Constantinescu, care a povestit mai mult despre partea serioasă a acestei glume, punând „Căpcăunii anonimi” în relaţie cu alte texte de-ale lui Bruckner, precum şi cu „Alba ca zăpada”, „Motanul încălţat” sau „Frumoasa din Pădurea adormită”.

Pascal Bruckner, „Căpcăunii anonimi”, Editura Trei, 2013
Pascal Bruckner, „Căpcăunii anonimi”, Editura Trei, 2013

Citeşte şi:

error: Conţinut protejat împotriva copierii