Norman Manea, fără smerenie

  •  
  •  
  •  
  •  

norman manea (2)Prima dată când mi-a plăcut de Simona. L-a întrebat pe Norman de ce a publicat în „Plicuri şi portrete” chestiuni pe care unii prieteni apropiaţi probabil şi-ar fi dorit să nu le publice. Prieteni care nu-şi pot expune părerea, pentru că au dispărut, dar care i-au făcut lui Norman confidenţe. Ajunse, acum, publice. De ce, Norman, de ce? Iar Norman a încercat să se scoată glumind: „O întrebare aproape juridică”. 🙂 După care, ezitant, a dat din colţ în colţ: „Am acceptat un risc publicând acele scrisori”; „Mi s-a părut că nu le întinez memoria şi că ele dau autenticitate portretelor”; „Este foarte posibil ca ei să fi vrut să evit anumite detalii, dar faptul că le-am publicat nu cred că le diminuează portretul”; „Chiar dacă am greşit, nu am făcut-o cu rea intenţie”. Şi, către Simona: „Cred că ai o dreptate parţială. Îmi asum vina, fără smerenie”. După care a ieşit de tot din subiect scârţâind: „Sunt vinovat. Şi dacă e să fiu pedepsit, sunt masochist şi nu poate să-mi facă decât bine”.

Simona a fost singura care l-a învins pe Norman. Pentru că Norman, deşi răcit şi aproape de 78 de ani, s-a ţinut bine de replicile sale clasice, peste care a picurat niţel umor, cât să facă seara de cod portocaliu agreabilă. Chestii care se repetă în discursurile sale: „N-am vrut să plec, n-am vrut să ajung în America, am plecat şi am ajuns în America, n-am vrut să mă întorc, dar sunt aici în faţa dumneavoastră”; postarea exilului „între traumă şi privilegiu”; sintagma „democraţie centrifugă” şi treaba cu placenta. Cum care treabă? Păi, Carmen a adus vorba despre exilul interior, iar Norman i-a replicat cum că, în general, scriitorul, artistul este un fel de exilat, dar şi că fiecare dintre noi este în exil încă din momentul în care este scos din placentă. Iar aici a amintit de plăcuţa din sticlă pe care o ţinea Noica la Păltiniş: „Cine nu trăieşte la Păltiniş este în exil”.

norman manea (1)S-a vorbit mai puţin despre limba exilată cât despre exil în sine, iar Norman a povestit despre cele două exiluri, de la 5 ani (când a fost „aruncat într-un vagon de vite, alături de alţi nenorociţi”) şi de la 50 de ani (când a plecat în America, via Germania). Am reţinut că cel de-al doilea i s-a părut mai dificil, „mai puternic”, din cauza problemelor de adaptare. Şi dacă Simona mi-a plăcut pentru că l-a pus în dificultate pe invitat, Claudiu şi Carmen şi-au scos batistele şi au şters puţinul praf care se aşezase pe statuia lui Norman. Au vorbit despre exil ca premisă a incertitudinii, a imposibilităţii (de a scrie) şi a posterităţii, au pus întrebări din clasa „dacă şi cu parcă se plimbau c-o barcă” şi, în general, au făcut remarce călduţe, de genul „volumul acesta este şi un autoportret al scriitorului” sau „pune în discuţie locurile comune şi oferă perspective noi asupra unor subiecte de care preferăm să nu ne atingem”. „Ce-ar fi fost dacă n-aţi fi ajuns în exil?”, l-a întrebat Claudiu. Păi, Claudiu, cred că ar fi mâncat pufuleţi. Dacă scrisese deja zece cărţi, oare nu tot pe-acolo şi-ar fi făcut veacul? O întrebare cam nelalocul ei, în contrast cu discursul aşezat, deşi cam pretenţios al lui Claudiu, care vorbise despre incertitudine, imposibilitate şi posteritate. În fine, nici Norman n-a fost de acord în totalitate cu el, iar la întrebarea respectivă a răspuns elegant, ca un Federer care-ţi plasează un lung de linie fix pe tuşă, chiar şi cu ochii închişi. „Dacă şi cu parcă se plimbau c-o barcă.”

norman manea (4)O seară agreabilă, din care am rămas şi cu glumiţele lui Norman: „Dacă putem avea puţină apă… Nu cer ceai şi nici lapte”; la sfârşitul discursului său de început: „Văd că n-aţi adormit niciunul”; la final, înainte de a ne invita să privim filmul „Exilul – un colaj. Norman Manea în dialog cu Andrei Ujică”: „Nu ştiu cum veţi califica seara asta, dar noi am făcut tot ce am putut”; „Priviţi şi huiduiţi când adormiţi”; „La sfârşit, dacă aveţi şi întrebări în limbile cunoscute, foarte bine”.

Filmul a durat cam o oră. Dialog într-o cameră dintr-un apartament din Berlin. Andrei vorbind mai mult ca Norman, fumând trabuc sau ţigară de foi (nu mă scuz, dar nu fumez şi nu mă pricep) şi impunându-se de multe ori când Norman ar fi vrut să-i replice. Din film, am aflat mai multe despre Andrei, deşi parcă Norman era subiectul. Oricum, un film nostim, la jumătatea căruia în sală a intrat fostul preşedinte Emil Constantinescu.

Cea mai frumoasă afirmaţie, pe care probabil Norman o tot repetă (nu-i din film, că n-avea loc de Andrei): „Ştiu şi alte limbi, dar limba mea esenţială a rămas limba română. Este casa mea, în care mă retrag”.

Cam cu asta am rămas, în urma întâlnirii de aseară, cu Norman Manea, de la Biblioteca Naţională, unde înţeleg că există cel mai bogat fond din lume cu lucrări de-ale lui Norman (340 de lucrări, mare parte donate de scriitor). Au participat, cu nume şi prenume, Carmen Muşat, Simona Sora şi Claudiu Turcuş. Întâlnirea, care a marcat şi lansarea ediţiei a II-a a volumului „Plicuri şi portrete” (apărut recent la Editura Polirom), a fost moderată de Ovidiu Şimonca. Şi dacă vă imaginaţi că nu s-a amintit de Nobel, vă înşelaţi. „Chestia cu Premiul Nobel e o potenţialitate care nu mă priveşte numai pe mine”, a spus în treacăt Norman Manea, care duminică, 18 mai, este „actor” principal în Conferinţele Teatrului Naţional.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *