Când nu poţi trimite istoria în Recycle Bin – despre „Râul care ne desparte” de Ngũgĩ wa Thiong’o

  •  
  •  
  •  
  •  

Două dealuri și, între ele, Valea Vieții. Prin această vale curge un râu, care nu desparte numai două ridicături de pământ, ci și două civilizații.

Kameno și Makuyu, triburile kenyene care populează dealurile respective, au aceeași origine, însă nu și același prezent, în sensul că una dintre comunități este puternic influențată de prezența albilor, iar cealaltă încearcă din răsputeri să se ferească de noua religie. Schimbările se petrec cu greutate, chiar în comunitatea celor care trec de partea albilor, de partea unui singur Dumnezeu, și care se rup de obiceiurile strămoșești.

De pildă, soția liderului spiritual al celor înnoiți face trecerea, dar mai degrabă din obligație, din supunere:

Credința ei în Dumnezeu era combinată cu teama de Joshua. Însă aceasta era religia, iar acesta, modul în care erau orânduite lucrurile. Totuși, după ochii ei îți puteai da seama că era o religie învățată și acceptată; în interior dormea adevărata femeie Gikuyu.

Romanul amintește de O lume se destramă, pe care nigerianul Chinua Achebe îl publica în 1958. Seamănă în multe puncte, cea mai importantă chestiune prezentă în cele două cărți (kenyanul wa Thiong’o a publicat-o în 1965) fiind rezistența la schimbare. Nici măcar poveștile de dragoste legate între membrii celor două comunități nu pot șterge tradiția. Sunt zbateri individuale, încercări de a uni comunitățile în spatele unei identități comune, profeții neîmplinite și dorințe care-i macină pe unii, dar care nu pot trimite istoria în Recycle Bin. waThiong’o îl are pe Waiyaki, Acebe îl avea pe Okonkwo, însă drama este aceeași.

În Râul care ne desparte mi s-a părut tare interesant faptul că, deși omul alb este amintit, pomenit, el nu apare în nicio scenă. E ca un diavol. Totul se întâmplă din cauza lui, iar el nu apare decât prin emisarii lui, cei care fac pe misionarii de rangul doi. Waiyaki, de o diplomație ieșită din comun, încearcă o variantă de mijloc, adoptând educația drept soluția potrivită pentru dezvoltarea comunității. Nu se rupe de tradiție, însă înființează școli, folosindu-se de cei pregătiți de omul alb. Dacă are sau nu succes, veți vedea în romanul lui wa Thiong’o.

Dansul se ținu într-un loc în aer liber din Kameno. Fluiere, cornuri, cutii din tablă sparte și orice altceva aflat la îndemână fură luate și bătute în ritmul cântecului și al dansului. Toată lumea fu cuprinsă de frenezia entuziasmului. Bătrâni și tineri, femei și copii se pierdeau cu toții în mișcarea magică a dansului. Bărbații strigau și țipau și săreau în aer în timp ce mergeau roată, într-un cerc. Pentru ei, acela era momentul. Acela era timpul. Femeile, goale până la brâu, cu sânii lăsați săltând pe piept, se roteau în jurul focului imens, legănându-și șoldurile și contorsionându-și trupurile în tot felul de mișcări provocatoare, dar păstrând ritmul tot timpul.

coperta1

Ngũgĩ wa Thiong’o, „Râul care ne desparte”, Editura Polirom, anul publicării: 2014, nr. pagini: 184

Cartea este disponibilă pe libris.ro.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Când nu poţi trimite istoria în Recycle Bin – despre „Râul care ne desparte” de Ngũgĩ wa Thiong’o”

  1. Foarte faină observația ta că omul alb nu apare în nicio scenă – nu m-am gândit la asta în timp ce am citit romanul, dar chiar așa este!
    Vreau să citesc și ”O lume se destramă”, e de multă vreme pe lista mea și am senzația că îmi va plăcea mai mult decât romanul lui Ngugi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *