Frumusețea vieții de cititor

O să mă refer aici numai la două secvențe din ceea ce, pentru mine, înseamnă o altă viață. Se întâmplă să citesc ceva și, concomitent, conexiunea cu lumea „reală” să-mi pară magică. Sunt acele momente în care livrescul evadează din universul lui paralel şi face o tangentă cu secundele, respiraţia şi privirile noastre. Mi se pare fermecător să citesc un lucru şi să trăiesc în acelaşi timp un „ceva” care pare săpat într-un tunel, în care sunt singur, cu gura căscată datorită revelaţiei. Să mă explic…

Eram la „Cum să faci primul milion”, de Bogdan Costin. Mă agăţasem de acest roman oarecum accidental, într-o seară târzie, când ştiam că trebuie să merg la culcare, dar parcă somnul hălăduia prin oraş. Şi până a venit somnul, am deschis romanul. Am citit vreo 20 de pagini dintr-o suflare, ca efect al unei magii imediate între scrisul lui Bogdan Costin şi ferestrele pe care cititorul din mine le deschisese la acea oră. În fine, somnul tot nu-mi venise, dar mă gândeam că nu mai pot sta mult, ca să nu fiu obosit dimineaţă. Şi-am dat pagina, am văzut că mă apropiam de finalul capitolului, şi mi-am spus că, gata, termin capitolul şi mă duc să mă culc. Şi-am ajuns la ultimele două rânduri ale capitolului, care erau chiar acestea:

„Atât pentru acum. Te las să adormi, somn uşor. Trebuie să te odihneşti, mâine ai o nouă zi de căcat”.

Am avut o zi bunicică, parcă, dar potrivirea aceea, între ritmul vieţii mele şi acţiunea din roman încă mi se pare miraculoasă, rară, oarecum divină.

Iar prin acest cuvânt, „divin”, ajung la cel de-al doilea exemplu din cele multe pe care aş putea să le ofer ca să subliniez această legătură, greu de descris, pe care o receptez când şi când, pe aceeaşi filiaţie pe care bănuiesc că ajung şi revelaţiile în mintea unui călugăr. Ieşind în parc, mi-am spus să iau şi o carte cu mine. Nu puteam să iau „Jurnalul aşteptării”, al lui Dan Stanca, la care sunt acum, pentru că are 700 şi ceva de pagini. Trebuia să aleg ceva nici prea gros, nici prea „serios”, care să nu solicite prea tare capacitatea de concentrare, şi am ales „Amintirile unei nonagenare”, unde nonagenara este Antoaneta Ralian. În parc, citeam „preambulul”, iar doamna Ralian reda acolo o filă de jurnal pe care o scrisese la 31 decembrie 1949.

„Nu a trecut un an, ci a trecut încă un mănunchi de întâmplări, de dureri şi bucurii, a trecut o bucăţică de suflet şi o bucăţică de tinereţe. Şi omul se bucură şi benchetuieşte. Prost e omul!”

Atunci am auzit clopotele bisericii din apropiere. Normal, era fix ora 11. Ce credeţi că urma să citesc chiar în clipa aceea, după „Prost e omul!”? „Sună clopotele…” În cartea doamnei Ralian, clopotele sunau de Revelion. Pragul dintre 1949 şi 1950. La mine, parcă au sunat între urechi. M-au răvăşit. M-am uitat scurt către copiii din jur şi mi-a venit să-mi fac o cruce livrescă mare, numai că nu ştiam cum să procedez. Am înghiţit în sec. O forţă copleşitoare mă privea şi, cumva, îmi inoculase ideea că astfel de momente nu sunt doar simple coincidenţe.

Citeşte şi:

0 thoughts on “Frumusețea vieții de cititor”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *