“Jurnalul aşteptării”, Dan Stanca

  •  
  •  
  •  
  •  

Horia Nicolau ajunge la spital pentru că iubita lui, Diana, mult mai tânără faţă de cei 50 de ani ai săi, l-a lovit în cap. Acesta este locul în care aşteaptă. Ce? Greu de zis… Poate revelaţia unui nou început. O altă viaţă. Un „daimon” salvator. Aşteptarea este dură, este un purgatoriu. Ea ilustrează condiţia omului, cu trimitere la poezia lui Gerard Manley Hopkins, în care speranţa este deja o formă de avuţie, în timp ce aşteptarea se face cu mâinile goale, în tensiune.

Impasul lui Horia este amplificat şi de incertitudinea vieţii profesionale: „Ştiam că e cea mai sigură cale de autodistrugere (n.m. gazetăria). Nici nu mai scrii, nici nu mai citeşti, doar toci şi toceşti nişte cuvinte inodore, incolore, insipide.” Dezorientat, caută explicaţii în amintiri, în timp ce este îngrijit de Maria, un personaj feminin dificil de înţeles (poate că nu e tuşat suficient), care suportă, rezistă, îndură, aparent fără speranţă. Departe, într-un alt spital, este internată Diana (Nani), căreia i se cercetează afecţiunile psihice. „Cortexul Dianei era copt de suferinţă. Precum un bulz în care brânza şi mămăliga s-au topit una în alta şi nu mai pot fi separate, aşa era şi encefalul ei sidefiu cenuşiu, foiţe de mătase impregnate de o umezeală fină, otravă şi mir întrepătrunse care fierb acolo în legea lor.”

Ei, şi în acest univers „bolnăvicios”, cu internaţi, „duşi cu capul”, este implantată o poveste adevărată, povestea lui Dinu Pillat şi a Piei Pillat, regăsiţi aici ca Dinu Cristian şi Tea, dar şi a lui Mihail Fărcăşau (soţul Piei), aici Mihai Deleanu. Dinu, închis, a compus în minte acest jurnal, pe care, odată ieşit, îl transpune pe hârtie şi, înainte de a muri, i-l lasă Alexandrei, fiica sa. Ei bine, Horia şi această Alexandra se cunosc foarte bine (ea i-a fost profesoară şi, mai ales, tot ea a fost cea care i-a prezentat-o pe Diana), aşa explicându-se faptul că „jurnalul aşteptării” lui Dinu ajunge la Horia. Se face şi o paralelă a destinelor, Alexandra considerând că între Tea-Mihai şi Horia-Nani există termeni de comparaţie şi nu numai. După ce, pe căi întortocheate, la acelaşi Horia ajunge un alt manuscris fermecător (corespondenţa dintre  Olga Nicolaevna Romanova, Mare Ducesă a Rusiei, cea dintâi fiică a țarului Nicolae, şi prinţul Carol), Horia împarte „istoria” pe trei paliere: „Olga şi Carol erau cel mai sus întrucât nu fuseseră vreodată împreună şi, aşa cum se spune, tot ce e nenăscut e şi neprihănit. Apoi venea treapta a doua: Tea şi Mihai, iubire împlinită, dar până la urmă eşuată din cauza adversităţilor, a lumii din jur ostile, căreia nu i-au făcut faţă. Şi pe ultima treaptă eram noi, Nani şi cu mine, ambii traumatizaţi, nefericiţi, înpinşi în spitale”.

Însă, cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut ideea că torţionarul Eugen Ţurcanu (fenomenul Piteşti), nu ar fi murit, ci ar fi fost lăsat să trăiască pentru a-şi desăvârşi opera, el apărând chiar şi în bezna închisorii în care zace Dinu (sub forma unor ochi demonici) şi conturând câteva minuni excepţional redate de un Dan Stanca la cele mai bune pagini ale sale. Ţurcanu „reloaded” face vin din apă, le dă cailor jăratec şi-i face să zboare, şi se pare că ar fi stârnit cu râsul său demenţial cutremurul din 77.  Până la urmă, poate că acea altă viaţă pe care o aşteaptă Horia nu este altceva decât întâlnirea cu acest Ţurcanu, pe care, într-un alt episod memorabil, Dan Stanca îl sugerează ca întrupat în pântecul lui Nani, sub forma unei fiinţe ciudate, cu aripi, extirpate.

Peste „Craii şi morţii” (nominalizat la Premiul „Augustin Frăţilă”/2012), dar şi peste „Boala şi visul” (nominalizat la Premiul USR/2013), paradoxal, romanul acesta, al 20-lea publicat de Dan Stanca, a apărut la o editură fără impact, Tipo Moldova, într-un număr foarte mic de exemplare. De altfel, dacă-l găsiţi prin librării, consideraţi că sunteţi martorii unei noi minuni marca Eugen Ţurcanu. Şi cumpăraţi-l, pentru că veţi găsi în el rodul imaginaţiei unui scriitor cu stil unic în literatura de azi.

 

Dan Stanca, "Jurnalul aşteptării", Ed. Tipo Moldova, 2014, 778 de pagini
Dan Stanca, “Jurnalul aşteptării”, Ed. Tipo Moldova, 2014, 778 de pagini

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *