“Bucureşti. Praf şi sânge” de Malgorzata Rejmer

  •  
  •  
  •  
  •  

Cartea asta este ca picătura amară din România. Malgorzata Rejmer, o poloneză tânără foarte talentată, scrie despre tot ce ne marchează negativ în Bucureşti: clădirile vechi, ca nişte cutii de carton, câinii vagabonzi, Casa Poporului – pentru care s-a demolat un cartier extraordinar, biserici şi case extrem de valoroase -, ruralul implantat în urban, cutremurele şi resemnarea în faţa lor, cu rădăcină în „Mioriţa”, precum şi despre firmele de pompe funebre de pe strada Lizeanu. Găsiţi aici România urâtă, găsiţi fenomenul Piteşti, îl reîntâlniţi pe Ceauşescu, providenţialul, salvatorul, regretatul, conducătorul după care jinduiesc toţi românii, dar şi relaţionarea inconfundabilă cu taximetriştii din Bucureşti.

„În 1999, într-un sondaj de opinie publică, românii au fost întrebaţi cine anume din secolul XX a făcut cel mai mare rău ţării lor. Pe primul loc s-a aflat Nicolae Ceauşescu. În cadrul aceluiaşi sondaj au mai fost întrebaţi şi cine a făcut cel mai mult bine României. Primul loc l-a ocupat Nicolae Ceauşescu. În octombrie 2012, cotidianul Adevărul a vrut să afle de la cititori cine a fost omul politic cel mai remarcabil din ultimii optzeci şi cinci de ani. A câştigat Nicolae Ceauşescu.”

Cartea asta este ca pastila pe care nu ne place s-o îngiţim pentru că are gust rău. Este România paradoxală până la măduvă, aşa cum a fost cunoscută de o poloneză care a locuit în mai multe etape în Bucureşti. Este caracterizarea frustă a felului nostru de-a fi: „Toți românii sunt fataliști. Istoria ne-a obișnuit cu suferința. Ne-a pregătit pentru faptul că putem oricând să pierdem totul. În plus, ne împărţim în idealişti şi pesimişti. Idealiştii ştiu cum ar trebui să arate România, dar confruntă această viziune cu realitatea şi sunt plini de amărăciune. Iar pesimiştii nici măcar nu sunt plini de amărăciune, ei nu mai au nicio speranţă.” Sigur, nu mi-a plăcut generalizarea. Poate că nu toţi românii sunt fatalişti. De fapt, sigur nu sunt toţi aşa. Dar, prin exagerări, Malgorzata pune punctul pe „i”. Din talent de scriitor şi ochi fin de reporter, ne construieşte o oglindă de care ne cam ferim.

„Românul obişnuit este blând şi înţelegător, plin de compasiune şi îndurare – dar ce folos, dacă toată această bunătate se diminuează prin ticăloşia decidenţilor, se pierde în structuri ca apa în nisip.”

Citind-o, am zis de foarte multe ori: „Doamne, dar câtă dreptate are!”. Şi, pe măsură ce înaintam, aveam un singur reproş la adresa cărţii, extras din faptul că ne arată numai lucrurile rele din România şi din Bucureşti. Mă gândeam dacă este drept să ne arate numai lucrurile rele, acelea pe care noi le aşezăm sub numele „Românica”  când, exact la ultimul capitol, Malgorzata s-a hotărât să scrie despre „frumuseţea Bucureştiului”. Şi n-a făcut-o extaziată, ci tot într-o notă sepia, cu o melancolie cum altfel decât amară:

„Serile pe malul lacului din cartierul Colentina, unde pe insula din apropiere câteva zeci de chinezi fac exerciţii de tai chi în haine colorate, iar corpurile lor se îndoaie fără grabă”.

Tot în capitolul „de bine”, ea îşi aminteşte de strigătele ţiganilor care adună fier vechi şi compară Bucureştiul cu pisica dintr-o povestire a unui polonez, „o pisicuţă cu pielea acoperită cu o crustă, în care se reflectă toate păcatele stăpânului. Bucureştiul adună păcatele întregii Românii, pentru ca restul ţării să rămână frumos”. Picătura dulce din România nu există în cartea Malgorzatei Rejmer. Poate ea chiar nu există. Poate aşa suntem. Paradoxali şi amari.

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

0 comentarii la „“Bucureşti. Praf şi sânge” de Malgorzata Rejmer”

  1. Da, este o viziune sociologica, dealtfel canonica in cultura poloneza cand vine vorba despre Romania contemporana. Personal, imi place mai mult Andrzej Stasiuk, este mai complex.
    Iarasi personal, ce mi s-a parut un pic arogant a fost afirmatia scriitoarei (nu mai tin minte din ce interviu) cum ca pe durata rezidentei in a noastra capitala a avut acces la absolut orice tip de nucleu social. Cand am citit, mi-a venit sa intreb, oare asa de de-a locului s-a simtit, sau asa de neelitist si nepretentios a devenit Bucurestiul? 🙂

  2. Dacă a avut acces la orice tip de nucleu social, de ce nu a zis nimic de “categoria” Voiculescu-Vântu? Părerea mea este că a vrut să lase impresia că a acoperit tot, dar a neglijat nişte colţuri.

  3. :), da, da, asa este.
    Eu am senzatia ca ea stie foarte bine ce reteta de scriitura are succes la Varsovia si a exploatat inteligent asta, nimic mai mult. Generatia ei este foarte axata pe genul acesta de reportaje, din India, pana in …Romania.
    Dealtfel, rezultatul este pe masura, cineva chiar m-a intrebat acolo despre cutremurul din `77 si daca noi traim acum printre ruinele caselor avariate atunci :).
    Ii voi urmari parcursul scriitoricesc, chiar sunt curioasa ce va mai aborda. Nu sunt convinsa ca va deveni o scriitoare mare, insa e o tipa care stie incotro merge piata, asta e clar 🙂

  4. Mie mi s-a părut foarte talentată. Are un ochi extraordinar şi ştie cum să desfacă esenţialul. Că şi profită de contexte… 🙂 E o scriitoare bună.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *