“Eu sînt Malala”, Malala Yousafzai şi Christina Lamb

  •  
  •  
  •  
  •  

Dacă pare simplu să fii nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace, iată cam ce a făcut Malala, o fetiţă din Pakistan, de fapt cea mai tânără nominalizată vreodată la acest premiu: a spus cam tot ce a crezut ea că ar trebui să se întâmple într-o societate în care talibanii preluau puterea. Fiica unui profesor, membru de „comitete şi comiţii”, un paştun devotat istoriei şi spiritului pământului în care s-a născut, Malala Yousafzai nu a asistat pasivă la ascensiunea talibanilor (la fel ca tatăl ei, care şi-a riscat viaţa de multe ori aproape inconştient). Iar când, în 2009, ei au ordonat ca toate şcolile de fete să fie închise, ea nu a tăcut. A continuat să meargă la şcoala tatălui său şi a dar curs invitaţiei de a ţine un jurnal, sub pseudonim, pe site-ul BBC. În jurul ei, oamenii continuau să moară, pentru motive extrem de absurde. Şcolile erau demolate, paştunii biciuiţi în public, iar teroarea talibană făcea tot mai multe victime.

Într-o zi de marţi, 9 octombrie 2012, când avea 15 ani, Malala se întorcea de la şcoală. Era într-un soi de autobuz, alături de colegele sale, şi se afla chiar aproape de casă, când autobuzul a fost oprit, iar un taliban a urcat şi a întrebat care dintre ele este Malala. După care a tras trei cartuşe. Unul i-a intrat în cap, deasupra ochiului stâng. Alte două colege au fost rănite, iar Malala se zbătea între viaţă şi moarte. A fost dusă imediat la spitalul din Mingora, oraşul principal din regiunea Swat, şi, după intervenţia miraculoasă a doi medici locali, a primit şanse să trăiască. Numai că nu ar fi supravieţuit în condiţiile insalubre din spitalul acela, fapt observat de nişte doctori din Birmingham, aflaţi întâmplător în Pakistan chiar în acel moment tragic, care au insistat ca ea să fie dusă la un spital din occident.

Sigur că Malala a ieşit cu bine din situaţie, altfel n-ar mai fi fost cartea şi n-ar mai fi ajuns nominalizată la Premiul Nobel. Pentru carte a fost ajutată de Christina Lamb, o corespondentă de război extraordinară, care lucrează pentru „Sunday Times” (acum vreo şapte ani, a primit Prix Bayeux-Calvados, cea mai prestigiaosă distincţie europeană acordată corespondenţilor de război) şi care a reuşit să redea cu fidelitate emoţia şi şocul prin care a trecut Malala.

Foarte important: cartea arată şi ascensiunea talibanilor, cum au reuşit ei ca, din nişte învăţaţi (iniţial, „talib” desemna elevul unei şcoli religioase) să ajungă sperietori pentru întreaga lume. Surprinde lipsa de logică şi barbarismul puterii talibane, dar şi complicitatea deloc inconştientă a conducerii Pakistanului. Malala nu este comodă faţă de nimeni şi îşi apără principiile cu îndârjire. „Bărbaţii pleacă la muncă, câştigă un salariu, se întorc acasă, mănâncă şi dorm. E tot ce fac. La noi, bărbaţii cred că a câştiga bani şi a da ordine în stânga şi-n dreapta înseamnă să ai putere. Nu se gândesc că puterea stă, de fapt, în mâinile femeilor care au grijă de toţi şi le nasc copiii. În gospodăria noastră, fiindcă tata era atât de ocupat, mama făcea toate treburile. Mama era cea care se trezea în zorii zilei, ne călca hainele pentru şcoală, ne pregătea micul dejun şi ne învăţa cum să ne comportăm. Tot mama era cea care mergea la piaţă, făcea cumpărăturile şi ne pregătea mâncarea. Toate lucrurile aceastea ea le făcea.”

De când am citit cartea, am văzut câteva înregistrări cu Malala. Acesta este discursul ei de la sediul ONU, de anul trecut:

La numai 16 ani, ea a ajuns să facă turul celor mai importante mijloace media mondiale şi a ţinut discursuri în faţa celor mai importanţi lideri. Însă impresia mea este că, din păcate, mai nimic nu s-a schimbat. Cum a fost adăpostit Bin Laden în Pakistan timp de câţiva ani sau cum femeile au fost obligate să stea în casă, ca sclavele, şi să nu aibă parte de educaţie generaţii întregi, cred că şi astăzi, la numai câteva luni de la apariţia primei ediţii a cărţii în SUA, talibanii îşi văd de treabă, atât în Pakistan, cât şi în Afganistan. O dovadă: faptul că nici măcar cel care a tras în Malala nu a fost prins.

„Noi, oamenii, nu pricepem cât de mare este Dumnezeu. Ne-a dat o minte extraordinară şi o inimă sensibilă. Ne-a binecuvântat cu două buze cu care să vorbim şi să ne exprimăm sentimentele, cu doi ochi cu care să vedem lumea plină de culori şi de frumuseţe, cu două picioare cu care să mergem pe drumul vieţii, cu două mâini care să ne ajutem să facem treabă, cu un nas care simte toate parfumurile minunate şi cu două urechi cu care să auzim cuvinte de dragoste. Aşa cum am constatat eu când nu mai auzeam cu o ureche, nu ne dăm seama de cât de multă putere stă în fiecare organ de simţ până nu ne pierdem unul.”

Cartea este intensă şi redă foarte bine tragedia unei lumi la care, altfel, nu avem acces. Este un act de curaj extrem şi cred că numai o persoană de excepţie sau cineva care a simţit moartea atât de aproape ar fi putut să spună povestea asta adevărată la fel de bine. N-am nimic cu cei care judecă acordarea Premiului Nobel, dar să-l dai Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice în detrimentul acestei fetiţe-eroine mi se pare cam de râs. Probabil, n-au ştiut ce-a făcut Malala. Aşa cum nici eu nu cunosc ce a reuşit organizaţia respectivă. Oricum, n-a reuşit să dezamorseze arma chimică reprezentată de gunoiul care există printre oameni, nu doar în Pakistan, ci chiar şi în Rahova, o zonă mai puţin talibanizată.

„Dragă Dumnezeu, ştiu că Tu vezi tot, dar sunt atâtea lucruri care, poate, uneori se pierd, mai ales acum, cu războiul ăsta din Afganistan. Dar eu nu cred că ai fi fericit dacă i-ai vedea pe copiii de pe strada mea cum trăiesc la groapa de gunoi. Doamne, dă-mi putere şi curaj şi fă-mă perfectă, fiindcă eu vreau să fac lumea perfectă. Malala”.

Aşadar, pe Malala nu o interesează premiile, ci doar o lume mai bună, cu educaţie liberă şi cu drepturi egale. Faptul că susţine lucrurile astea după ce a trecut prin experienţele acelea incredibile (vă rog, vă implor să citiţi cartea) este umitor. E ca mersul pe sârmă, pentru că n-ai cum să nu crezi că talibanii au o pe lista lor specială, îngroşată cu markerul. Şi ea ştie, şi totuşi vorbeşte.

"Eu sînt Malala", Malala Yousafzai şi Christina Lamb, Editura Polirom, 2014, 328 de pagini
“Eu sînt Malala”, Malala Yousafzai şi Christina Lamb, Editura Polirom, 2014, 328 de pagini

Citeşte şi:

0 comentarii la „“Eu sînt Malala”, Malala Yousafzai şi Christina Lamb”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *