„Suflare în vânt – 100 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu”, Bob Dylan

*prezentare de carte scrisă de Nicu Beșteliu, pentru pagina “muzicaliceşti”

„…Billy James, cel care se ocupa de divizia de advertising a firmei lui Hammond, John Hammond, marele căutător de talente, a început să pună cap la cap câteva informaţii pe care trebuia sa le furnizez odată primit în firmă… M-a întrebat dacă mai muncisem vreodată, iar eu i-am răspuns că avusesem deja cam o duzină de slujbe, inclusiv pe aceea de şofer al unei maşini de pâine… M-a întrebat apoi despre familia mea, de unde venea ea. I-am replicat că habar n-aveam, toate astea erau de domeniul trecutului.

–         Şi cum o duceai la tine acasă?

I-am spus că mă goniseră din casă.

–         Cu ce se ocupa tatăl tău?

–         Era electrician.

–         Ce poţi să spui despre mama ta?

–         Casnică.

–         Ce fel de muzică faci tu?

–         Folk.”

Întrerup aici micul dialog (pentru conformitate, dialogul este extras din cartea autobiografică „Cronica vieţii mele – Bob Dylan”, Vol. I, Ed. ALLFA, Bucureşti, 2009), pentru a sublinia că, în acest moment, a urmat întrebarea secolului:

–         Ce fel de muzică e folk-ul???…

Atât deocamdată! Aici mă opresc din a cita acest dialog neverosimil, purtat între tânărul Robert Allen Zimmerman, cândva, în 1961, aflat în căutarea unei slujbe, şi unul dintre angajaţii unui club din Manhattan. Iar ultima întrebare este, în opinie personală, complet edificatoare pentru ceea ce însemnau halucinantele dificultăţi cu care trebuia şi avea să se confrunte un tânăr rebel, un tânăr nonconformist, cu părul creţ şi fără voce, dar cu o chitară legată de gât şi cu muzicuţa în buzunar, una peste alta, un tânăr genial sosit în Big Apple pentru a-şi întâlni destinul.

Şi atunci, la momentul când citeam pentru prima dată aceste rânduri, dar şi acum, când le scriu pentru acest blog, nu mi-am putut controla uimirea faţă de grotescul diferenţelor. Marturisesc acum că încerc să fiu atât cât pot de politicos şi să numesc doar „diferenţe” decalajul cultural major dintre  exponenţii umani ai celor două tipuri de societăţi, aflate în evidente poziţii antagonice, în SUA anilor 50-60: societatea de tip consumist, rigidă, ipocrită şi încremenită în propriile clişee culturale versus noul val al contraculturii. Pentru înţelegerea deplină a dialogului, fac precizarea că în italic sunt cuvintele lui Bob, iar scrisul normal reprezintă cuvintele lui Billy James….

Nu am de gând să afirm că Bob Dylan este complet necunoscut publicului larg din România, dar în mod cert nu este cunoscut foarte bine şi, mai ales, nu cred că este apreciat, la nivelul la care ar trebui să fie el preţuit chiar şi la noi. Să nu vă imaginaţi că relativul absenteism de la întâlnirea pe care Bob ne-a dat-o nouă, cetăţenilor acestei mirifice ţări (păcat că este populată), pe 25 iunie, anul acesta, în Bucureşti, la Sala Palatului, este întâmplător. Nu. Este, cred eu, o dovadă a ceea ce am afirmat mai sus şi, mai ales, din păcate, o dovadă a nivelului precar al educaţiei  concetăţenilor noştri şi, pe cale de consecinţă, al culturii noastre. Dar asta este o altă durere a mea, o problemă personală care nu face obiectul discuţiei asupra cărţii la care mă refer aici.

Nu emit sub nicio formă vreo pretenţie că aş fi în măsură să comentez traducerea domnului Cărtărescu, însă încerc, din postura iubitorului de muzică şi a îndrăgostitului de Bob Dylan şi de muzica lui, să descriu, în câteva cuvinte, modul în care am recepţionat eu această superbă carte, felul în care m-am simţit, în timp ce o citeam (ascultând, în acelaşi timp, neîncetat, Bob Dylan; vă recomand reţeta, este cu adevărat copleşitoare!), dar şi după ce am citit-o. Aceste simţăminte aduc realmente cu „teleportarea într-o lume stranie, o lume pe atât de utopică pe cât este  şi de ucronică”, o lume în care tot ceea ce îţi era familiar dispare şi tot ceea ce ştiai a face până atunci devine dintr-o dată parcă inoperant. Trăieşti sentimente care seamănă până la identificare cu un soi de captură, un rapt de care „beneficiezi”, vrei, nu vrei, un soi de detaşare venită poate din stranietatea mesajelor acestui om/extraterestru incredibil!

Cine este Bob Dylan? Cine este acest Boba Dylana, aşa cum îl numeau prietenii şi colegii de liceu ai autorului acestor traduceri, (sau, poate, mai potrivit ar fi autorul acestor adaptări ale textelor melodiilor lui Dylan, M. Cărtărescu), dar şi Cărtărescu însuşi, la finele anilor ’70? „Îl vedeam pentru prima dată şi n-aveam să-l mai văd de atunci pe omul acela atât de dăruit, compozitor şi cantăreţ, scriitor şi pictor, omul care a dominat timp de 50 de ani cultura pop, care a influenţat pe toată lumea de la Beatles la Leonard Cohen şi care se află de câţiva ani pe primele locuri în lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură.” – Mircea Cărtărescu.

 

MOARTEA NU-I SFÂRŞITUL

Când eşti trist şi te simţi singur

Şi nu mai vine răsăritul,

Adu-ţi aminte: moartea nu-i sfârşitul.

Când tot ce ţi-e mai sfânt pe lume

Îşi pierde aura şi mitul

Adu-ţi aminte: moartea nu-i sfârşitul,

Nu-i sfârşitul, nu-i sfârşitul…

Adu-ţi aminte: moartea nu-i sfârşitul.

………

Când norii negri se adună

Şi ploaia-ncepe şiroitul

Adu-ţi aminte: moartea nu-i sfârşitul,

Când nu e nimeni lângă tine

Să îţi dea pâinea şi cuţitul

Adu-ţi aminte: moartea nu-i sfârşitul

Nu-i sfârşitul, nu-i sfârşitul…

Adu-ţi aminte: moartea nu-i sfârşitul.

………

Bob Dylan, „Suflare în vânt – 100 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu”, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012
Bob Dylan, „Suflare în vânt – 100 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu”, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *