“Mr Gwyn”, Alessandro Baricco

  •  
  •  
  •  
  •  

Se ia una bucată scriitor de succes, şi nu orice fel de succes, ci din acela londonez, cu vânzări ok şi recunoaştere publică (adică total diferit de ce e la noi), şi se vâră acest scriitor într-un impas. Care impas înseamnă că scriitorul refuză brusc să mai scrie. S-a plictisit, i-a ajuns, vrea altceva. Asta, după ce a publicat, cam cu acelaşi succes, şi sub pseudonim.

Normal că decizia îl nemulţumeşte pe impresar, chiar dacă piaţa rezistă, hrănită fiind de titlurile anterioare, care încă se vând bine, iar o perioadă scriitorul poate hoinări după placul inimii. Totuşi, vine un moment în care una bucată scriitor se plictiseşte şi de prea multă libertate şi e nevoit să-şi găsească ocupaţie. Şi, uite-aşa, printr-o coincidenţă, nimereşte într-o galerie de artă, unde, privind nişte tablouri, îi vine ideea de a scrie portrete. Nu se putea rupe de scris, aşa că noua lui activitate e un fel de pictură în cuvinte. Ceva drăguţ, inedit, ciudat chiar, mai ales că domnul Gwyn, scriitorul nostru, îşi organizează un atelier foarte interesant, cu becuri care se sting singure după un anumit număr de zile, cu o muzică tare specială în surdină şi cu o manieră stranie de a studia persoana pe care urmează să o portretizeze: o invită zilnic în atelier, timp de vreo 30 de zile, câteva ore pe zi, şi o roagă să se dezbrace. Aşa, dezbrăcată, persoana respectivă poate face orice doreşte, chiar dacă, uneori, domnul Gwyn nici nu este în atelier. Studiul are loc, portretul iese, lumea este încântată.

Şi aici e chestia care nu prea mi-a plăcut: Baricco nu arată nici măcar o parte dintr-un astfel de portret. Adică, lumea aia se minunează şi tu nu ştii de ce. Cumva, acţiunea urcă şi te prinde foarte uşor, pentru că Baricco are stilul său, simplu şi cu accelerări riguros punctate, numai că, la un moment dat, mai ales după ce o întâlneşte pe o ea, care-i serveşte de prim-model, parcă se strică treaba. Acvariul acela minunat la care Gwyn a lucrat cu migală şi în care peştişorii strălucesc se transformă într-o baltă urât mirositoare. Spre final, acţiunea bălteşte şi este chiar dezamăgitor de previzibilă. Surprinzător, la ingeniozitatea lui Baricco şi la ştiinţa lui în materie de teorie a scrisului.

Altfel, rămân din romanul lui cu modul în care domnul Gwyn priveşte tablourile şi cum înţelege el distanţa dintre pictor şi subiect. Din perspectiva asta, am văzut o metaforă frumoasă la relaţia scriitor-personaje, în care, deşi creatorul, demiurgul paginii, eşti tu, şi poţi să faci cam ce vrei cu cei pe care ţi-i imaginezi, să-i modelezi şi răstigneşti după cum te duce capul, ei bine, deşi tu eşti Dumnezeu acolo, n-ai cum să intri în operă. Odată creat, universul respectiv îţi este exterior şi trăieşte în afara dorinţelor tale. Aici, Baricco mi-a plăcut. Totuşi, „O poveste” mi s-a părut din altă clasă. Şi “Novecento” e peste.

Alessandro Baricco, "Mr Gwyn", Ed. Humanitas Fiction, 2014, 181 de pagini,
Alessandro Baricco, “Mr Gwyn”, Ed. Humanitas Fiction, 2014, 181 de pagini,

Citeşte şi:

0 comentarii la „“Mr Gwyn”, Alessandro Baricco”

  1. Interesantă ideea din spatele romanului. Mi-a adus aminte de ceva ce am citit recent, despre ceea ce i-ar fi spus I.L.Peretz lui Der Nister: „Marea dumitale slăbiciune este că scrii ca și cum ai picta un tablou în loc să spui o poveste. Un tablou nu trebuie neapărat să aibă o semnificație, o poveste, da.”

  2. Nu cred că pot fi de acord cu faptul că un tablou nu trebuie neapărat să aibă o semnificaţie. Păi, semnificaţia lui nu este implicită? Din moment ce este creat, nu este produsul unei idei?

    1. Scuze că nu am mai revenit la discuție, însă după ce am postat comentariul am plecat într-o vacanță mai lungă. 🙂
      Eu nu cred, totuși, că orice pictură are o semnificație. În unele cazuri nu este produsul unei idei, ci al unei inspirații de moment sau al unui demers calculat. Poate fi doar culoare și formă, atât. În alte cazuri, este pur și simplu redarea fidelă a realității, cum este cazul unui peisaj – iar aici putem trece discuția în domeniul fotografiei. Are orice fotografie o semnificație? Nu prea… Mă gândesc că putem vorbi de semnificație în momentul în care pictorul are, într-adevăr, o idee sau o poveste, și include în lucrarea sa elemente prin care le transmite, într-o manieră ambiguă sau directă, după caz. Oricum, am de gând să discut acest aspect cu o prietenă care este o pictoriță foarte talentată (și apreciată), pentru că vreau să aflu părerea ei, mult mai avizată decât a mea. Voi reveni. 🙂

  3. Sper să revii… 🙂 Eu îmi menţin părerea şi cred că şi un peisaj slujeşte o idee. Adică pictorul transpune o imagine pe pânză, însă acea imagine este filtrată printr-un sistem de senzori pe care-l compar cu o fabrică. Iar dacă aşezi doi pictori unul lângă altul, nu ştiu ce şanse sunt ca picturile lor să fie la fel, deşi privesc acelaşi peisaj.
    Sunt curios să aflu o părere mai avizată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *