Amintiri cu bibliotecare

La textul “Flori şi… sticksuri”, în care evocam amintirea a două bibliotecare, Nona, cititoare constantă a blogului, a comentat prea frumos ca să-i las rîndurile în sacul fără fund al mesajelor. Drept pentru care, cu aprobarea de rigoare şi printr-o mişcare din baghetă, i-am transformat comentariul în postare. Este tot despre două bibliotecare şi tot despre vremuri cam apuse.

„Am început să mergem la bibliotecă (eu și sora mea geamănă) de prin clasa a patra. Ai noștri, exasperați de apetitul nostru pentru citit și de faptul că biblioteca noastrăspecifice vârstei necitite, au hotărât să ne ducă la biblioteca județeană. Era avantajos mersul acolo: era aproape de bazin (făceam înot de performanță pe vremea aceea), într-o clădire veche, de patrimoniu, unde întâlneam oameni frumoși.

Prima intersectare cu doamnele de acolo o să o țin minte toată viața: la garderobă ni s-au preluat trenciurile sau paltoanele (nu mai țin minte bine, dar parcă era primăvară) și am fost întrebate prompt dacă avem găici la cele două haine, altfel nu ni le preiau (noi am rămas un pic descumpănite, nu înțelegeam – existau și haine fără agățători?!).

La a doua vizită (eram singure acum, știam drumul) batem vitejește la ușa secției pentru copii și intrăm; primim o mustrare promptă: la ușile instituțiilor publice nu se bate! Explicația vine și ea, la fel de prompt: vreți să înnebunesc până diseară dacă ar bate toți la ușă? Bafta noastră a fost că a zâmbit după aceea și ne-a lăsat în pace. Aduceam cărțile într-o stare mai bună decât cea de la primire; le lipeam cotoarele, le îndreptam copertele, eram în stare să le ștergem și urmele de creion sau cerneală… La rafturi era un pic mai greu să găsești cărțile cu adevărat bune, dar dacă aveai o pilă la una dintre doamnele de acolo reușeai să primești comorile; câteodată le primeam chiar din depozit, noi-nouțe.

Dar adevărații noștri îngeri au fost doamnele de la sala de audiții. Doamna Stoica, mai în vârstă, și doamna Papadopol, mai apropiată de vârstă de părinții mei. Erau împărătesele discurilor de vinil și ale benzilor de magnetofon. Am intrat pe mâna lor din întâmplare; cred că le-am atras atenția cu vreo întrebare legată de nu știu ce vinil. Cert e că vreo 3 ani am avut program de audiții; în fiecare duminică, dimineața, cum se deschidea programul cu publicul (pe la 9, dacă nu mă înșeală memoria) ne așezam la o masă cu căști bune și ne puneam pe ascultat. În mod normal, nu aveai voie mai mult de un disc, pentru că sala era mică, de 30 de persoane și nici nu aveau atâtea căști. Dar noi aveam parte de două ore de audiții; prima era dedicată muzicii clasice, cea de-a doua oră, divertismentului. Ne-au luat metodic, de la preclasici și până la muzica contemporană; de la operă și operetă la muzică rock și ușoară, de la discuri cu versuri rostite de nu știu ce mare actor la muzici interzise vremurilor (că aveau o adevărată fonotecă interzisă). Ne-am lipit mai mult de doamna Stoica; aflasem că avea un băiat antrenor de tenis prin Italia; îi știam deja preferințele la muzici, dar și la prăjituri, era absolventă de filologie, școlită în timpurile cele bune; o adevărată doamnă. Doamna Papadopol era absolventă de conservator, un pic mai detașată, dar cu simț pedagogic. Avea două fete, ne întâlneam pe la teatrul muzical.

Când am ajuns la liceu, cu un an înainte de revoluție, corpul central al bibliotecii a intrat în renovare, a stat câțiva ani buni închis; între timp, doamna Stoica a ieșit la pensie, ne vedeam prin oraș sau pe faleza Dunării, mai schimbam câteva impresii despre ultimele apariții muzicale și nu numai. Despre doamna Papadopol nu mai știu nimic. Cert e că după redeschiderea bibliotecii am reluat bunul obicei de a împrumuta cărți, dar dispăruse plăcerea de a mai merge la sala de audiții, asta pentru că sala fusese transformată în sală multimedia.

Astăzi mi-e foarte clar că, dacă nu existau, doamnele bibliotecare trebuiau inventate; altfel, nu știu cum am fi reușit să ne consolidăm cultura generală pe care să străduiau ai noștri să ne-o construiască.

PS: nu știu cât mă pricep la scris, dar cred că e primul text în care evoc amintirea unor persoane dragi. Așa că… Iertate-mi fie scăpările! 🙂 ”

Te pricepi, Nona. Mulţumesc pentru comentariu!

Citeşte şi:

0 comentarii la „Amintiri cu bibliotecare”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *