“O seară la club”, Christian Gailly

Gailly – un fel de combinaţie Jose Saramago- Jacques Chirac, asta ca fizic, ceva timiditate (cel puţin aşa mi s-a părut aici), cu un debut în roman la 44 de ani (wow!), fost saxofonist, un „tip” care ţinea pe-un perete două portrete de-ale lui Beckett, preferatul său, şi, în acelaşi timp, un marginal, care nu se vedea membru al vreunei „familii literare” (şi eu, care credeam că numai la noi există noţiunea asta!).

Christian Gailly
Christian Gailly

„O seară la club” nu este cu un saxofonist, ci cu un pianist sau, mai degrabă, cu un fost pianist. Dar tocmai asta este întrebarea la care se întoarce permanent romanul lui Gailly: eşti vreodată „fost” când vine vorba de o pasiune? Simon Nardis, „fostul” său pianist, este „acum” inginer specialist în încălzirea halelor industriale. 🙂 După ceva probleme, cu băutură, droguri şi jazz, prea mult jazz, trec vreo 10 ani de aşa-zisă stabilitate. Omul e însurat şi pare fericit. Are o soţie protectoare, grijulie şi totul pare minunat. Numai că… pasiunea nu te/se uită. Simon Nardis merge la o intervenţie, iar cel care l-a chemat în ajutor îl duce, din politeţe, într-un club. Aveau câteva ore de pierdut până la trenul cu care Nardis ar fi trebuit să se întoarcă la soţie. Ar fi trebuit…

Simon Nardis redescoperă pianul în acel club. Şi, odată cu acel pian, în viaţa sa reapare dragostea. Debbie cântă alături de Simon, care ratează tren după tren, deşi o are tot timpul în minte pe soţia lui. Iar tragedia, deşi pare a nu fi anunţată de nimic, nu întârzie.

Din jazz, Gailly (decedat anul trecut, la 70 de ani, din cauza unei infecţii pulmonare) a împrumutat ritmul. Două lucruri i-au ieşit foarte bine în acest roman: acceleraţia lină, aproape insesizabilă – de la un început aparent banal, creşte uşor, prin detalii expuse gradual, până spre ultimele pagini; perspectiva naratorului, prietenul lui Simon, care povesteşte din amintiri (ce i-a spus Simon, ce a mai aflat el, episoade pus la cap, după o logică impecabilă). Aş mai menţiona şi frazarea, simplă, lipsită de emfază, ca o reverenţă în faţa tensiunii faptelor. Gailly a ştiut că are un subiect şi a lăsat ca acesta să se impună singur. Nu a înflorit, a spus o poveste şi atât. O poveste despre cum pasiunea – care, vrei, nu vrei, îţi îmbracă destinul – se deşteaptă în viaţa ta când, poate, nu te mai aştepţi. Mai cred, şi sper să-mi daţi dreptate dacă veţi citi cartea, că romanul acesta mai scoate în evidenţă şi un alt fapt: existenţa destinului, de care nu fugi, cel mult te minţi că poţi fugi. Pe Simon Nardis l-a ajuns din urmă după vreo zece ani.

O foarte reuşită alegere pentru Colecţia Globus a Editurii Univers.

„impresia nu-i posibilă decât asupra unei inimi care aspiră să fie astfel, adică impresionată. Pentru asta, trebuie să te simţi uşor.”

Christian Gailly, "O seară la club", Editura Univers, Colecţia Globus, 2014, 135 de pagini (traducător Claudiu Constantinescu)
Christian Gailly, “O seară la club”, Editura Univers, Colecţia Globus, 2014, 135 de pagini (traducător Claudiu Constantinescu)

Citeşte şi:

0 comentarii la „“O seară la club”, Christian Gailly”

  1. Prea mult jazz? Nu pot crede asta! Cartea asta, din descrierea ta, îmi aduce aminte de o serie celebră de cărți polițiste! Ia să mă pun pe căutat! Că tot e sezon de romane!

    1. Jazzul, combinat cu alcoolul, i-ar fi ruinat căsnicia, iar Simon a făcut un sacrificiu renunţând. Credea că, astfel, salvează ceva ce trebuia să meargă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *