“Clubul mincinoşilor”, Mary Karr

  •  
  •  
  •  
  •  

Din cele cinci cărţi care au apărut până acum în Colecţia Narator a Editurii Publica, cel mai mult mi-a plăcut „Dulcele bar”, oda pe care J.R. Moehringer i-a dedicat-o locului care i-a marcat copilăria, barul Publicans dintr-un orăşel de lângă New York. „Dulcele bar” a prins foarte bine şi a lansat colecţia amintită cu avânt, oferind un oarecare capital de simpatie şi volumelor următoare, care, trebuie s-o spun, nu s-au ridicat la înălţimea primului. Abia acesta, „Clubul mincinoşilor”, care presupune tot nişte memorii, reuşeşte cam acelaşi timbru şi aceeaşi emoţie cu „Dulcele bar”, drept pentru care, într-o ierarhie subiectivă de cititor, îl plasez pe locul doi din cinci. Şi e numai locul doi doar pentru că s-a întâmplat ca „Dulcele bar” să fie tradus înainte de „Clubul mincinoşilor”. De altfel, Janet Maslin a scris în The New York Times, despre Moehringer, deci despre autorul „Dulcelui bar”, astfel: „Puştiul e cel mai bun scriitor de memorii de acest fel de la Clubul mincinoşilor al lui Mary Karr încoace”. Din afirmaţia asta înţeleg că Mary Karr a fost prima în privinţa cronologiei publicării memoriilor, dar şi că diferenţa dintre cele două cărţi este foarte dificil de făcut.

Seamănă foarte mult. E cam acelaşi stil. Direct, nonconformist, amuzant şi emoţionant, sincer şi plin de empatie. Şi-n plus, pornesc de la aproximativ acelaşi lucru, din moment ce „Clubul mincinoşilor” este denumirea unei forme de asociere a bărbaţilor, la care se ataşează inclusiv tatăl povestitoarei. Clubul implică un fel de Poiană a lui Iocan, fără un loc clar stabilit pentru reuniune, însă cu membri care se recunosc cu uşurinţă şi se acceptă cu toate calităţile şi defectele lor. Titlul este bun pentru campania de marketing a cărţii, însă nu mi s-a părut reprezentativ şi cuprinzător pentru conţinut, pentru că volumul prezintă mai degrabă istorii de familii şi nu poveşti de club. Poate trei sferturi din memoriile lui Mary Karr sunt despre Tatăl şi Mama ei – aşa le-a notat ea, cu majuscule. Mama a fost căsătorită de vreo şapte ori şi, cumva atipic pentru profilul literar de mamă, este un personaj doldora de defecte. Cel mai şocant episod în ce-o priveşte pe Mamă este atunci când ea, deşi la volan, se aruncă din maşină: „Dintr-un motiv sau altul, Mama era mereu cu pata pusă, ceea ce o făcea să vrea să se rănească. Odată, de pildă, când maşina noastră se întorcea spre casă după o cină cumplită în oraş, Mama pur şi simplu a deschis uşa maşinii şi s-a aruncat pe şosea. Deodată, noaptea neagră a intrat pe locul unde stătuse Mama învăluită într-o tăcere de beţiv ursuz. Lumina de avertizare a Chevroletului Impala s-a aprins. Uşa grea s-a izbit şi s-a zgâriat de mormanul de zăpadă de pe marginea drumului cu un zgomot ca de polistiren.”

Mama a supravieţuit, iar volumul e plin de astfel de evenimente, pe care, probabil, şi unui autor de ficţiune i-ar fi aproape imposibil să şi le imagineze. Un amestec de momente vesele şi dramatice rar, care te face să-ţi pese. Însăşi autoarea memoriilor a mărturisit cât de impresionaţi sunt cititorii de cartea sa: „Poate că sună a fanfaronadă şi lăudăroşenie, dar este un fenomen suficient de obişnuit încât să merite o menţiune. Atâţia cititori au început să plângă când s-au întâlnit cu mine încât obişnuiam să aduc o cutie cu şerveţele la sesiunile de autografe. (…) Şi când cineva mi-a spus că psihiatrul i-a dat cartea, i-am recomandat să-l dea în judecată pentru malpraxis, căci cartea nu vorbeşte tocmai despre campioni ai sănătăţii mintale.” Ei bine, eu n-am avut nevoie de şerveţele, dar am aşezat cartea asta într-un colţ preferat al bibliotecii.

Text publicat în “Observatorul militar” din 6 august (nr. 30/2014).

Din cele cinci cărţi care au apărut până acum în Colecţia Narator a Editurii Publica, cel mai mult mi-a plăcut „Dulcele bar”, oda pe care J.R. Moehringer i-a dedicat-o locului care i-a marcat copilăria, barul Publicans dintr-un orăşel de lângă New York. „Dulcele bar” a a prins foarte bine şi a lansat colecţia amintită cu avânt, oferind un oarecare capital de simpatie şi volumelor următoare, care, trebuie s-o spun, nu s-au ridicat la înălţimea primului. Abia acesta, „Clubul mincinoşilor”, care presupune tot nişte memorii, reuşeşte cam acelaşi timbru şi aceeaşi emoţie cu „Dulcele bar”, drept pentru care, într-o ierarhie subiectivă de cititor, îl plasez pe locul doi din cinci. Şi e numai locul doi doar pentru că s-a întâmplat ca „Dulcele bar” să fie tradus înainte de „Clubul mincinoşilor”. De altfel, Janet Maslin a scris în The New York Times, despre Moehringer, deci despre autorul „Dulcelui bar”, astfel: „Puştiul e cel mai bun scriitor de memorii de acest fel de la Clubul mincinoşilor al lui Mary Karr încoace”. Din afirmaţia asta înţeleg că Mary Karr a fost prima în privinţa cronologiei publicării memoriilor, dar şi că diferenţa dintre cele două cărţi este foarte dificil de făcut. Seamănă foarte mult. E cam acelaşi stil. Direct, nonconformist, amuzant şi emoţionant, sincer şi plin de empatie. Şi-n plus, pornesc de la aproximativ acelaşi lucru, din moment ce „Clubul mincinoşilor” este denumirea unei forme de asociere a bărbaţilor, la care se ataşează inclusiv tatăl povestitoarei. Clubul implică un fel de Poiană a lui Iocan, fără un loc clar stabilit pentru reuniune, însă cu membri care se recunosc cu uşurinţă şi se acceptă cu toate calităţile şi defectele lor. Titlul este bun pentru campania de marketing a cărţii, însă nu mi s-a părut reprezentativ şi cuprinzător pentru conţinut, pentru că volumul prezintă mai degrabă istorii de familii şi nu poveşti de club. Poate trei sferturi din memoriile lui Mary Karr sunt despre Tatăl şi Mama ei – aşa le-a notat ea, cu majuscule. Mama a fost căsătorită de vreo şapte ori şi, cumva atipic pentru profilul literar de mamă, este un personaj doldora de defecte. Cel mai şocant episod în ce-o priveşte pe Mamă este atunci când ea, deşi la volan, se aruncă din maşină: „Dintr-un motiv sau altul, Mama era mereu cu pata pusă, ceea ce o făcea să vrea să se rănească. Odată, de pildă, când maşina noastră se întorcea spre casă după o cină cumplită în oraş, Mama pur şi simplu a deschis uşa maşinii şi s-a aruncat pe şosea. Deodată, noaptea neagră a intrat pe locul unde stătuse Mama învăluită într-o tăcere de beţiv ursuz. Lumina de avertizare a Chevroletului Impala s-a aprins. Uşa grea s-a izbit şi s-a zgâriat de mormanul de zăpadă de pe marginea drumului cu un zgomot ca de polistiren.” Mama a supravieţuit, iar volumul e plin de astfel de evenimente, pe care, probabil, şi unui autor de ficţiune i-ar fi aproape imposibil să şi le imagineze. Un amestec de momente vesele şi dramatice rar, care te face să-ţi pese. Însăşi autoarea memoriilor a mărturisit cât de impresionaţi sunt cititorii de cartea sa: „Poate că sună a fanfaronadă şi lăudăroşenie, dar este un fenomen suficient de obişnuit încât să merite o menţiune. Atâţia cititori au început să plângă când s-au întâlnit cu mine încât obişnuiam să aduc o cutie cu şerveţele la sesiunile de autografe. (...) Şi când cineva mi-a spus că psihiatrul i-a dat cartea, i-am recomandat să-l dea în judecată pentru malpraxis, căci cartea nu vorbeşte tocmai despre campioni ai sănătăţii mintale.” Ei bine, eu n-am avut nevoie de şerveţele, dar am aşezat cartea asta într-un colţ preferat al bibliotecii.  Mary Karr, „Clubul mincinoşilor”, Editura Publica, 2014
Mary Karr, „Clubul mincinoşilor”, Editura Publica, 2014, 427 de pagini

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *