„Mitologii subiective: Eric Clapton”, Ioan Big

* Text scris de Nicu Beșteliu

Dacă avem în vedere discuţia pe marginea unei cărţi cu şi despre Eric Clapton şi, luând în calcul că atunci când vorbești depre Slowhand, amintești, cu siguranță despre blues, mă bate gândul că cea mai potrivită introducere ar fi o scurtă dar plină de conţinut definiţie a acestui gen muzical:Blues-ul este muzica oamenilor obișnuiți, însă muzicienii de blues sunt oameni deosebiți… Cuvintele îi aparțin d-lui Marcian Petrescu, cunoscutul realizator al emisiunilor radio dedicate blues-ului și deschid, de obicei, emisiunile radiofonice pe care le realizează magistral.

Mitologii subiective: Eric Clapton, Ioan Big, Bucureşti, Editura Editrex, 2001, 223 de pagini
Mitologii subiective: Eric Clapton, Ioan Big, Bucureşti, Editura Editrex, 2001, 223 de pagini

De ce o carte cu și despre Eric Clapton?

Poate pentru că, încă din 1965, împătimiții chitarei scriau pe pereții unei stații de metrou londoneze graffiti-ul: “Clapton is God”?

Poate pentru că, încă din 1967, s-a pus tot mai acut problema: Hendrix sau Clapton?

Sau poate pentru simplul fapt că nu îl cunoaștem îndeajuns pe acest om?

Sunt convins că unii ar spune: “- Păi, păi cine nu îl cunoaște pe Clapton? Toţi îl cunoaștem…” Oare așa să fie? Cred că este mult prea posibil să ne scape multe dintre momentele importante ale vieții lui Eric, detalii care, adunate an de an, au făcut din el cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor, sau, ca să nu se supere nimeni, unul dintre cei mai mari.

Ca motivație, o să fac o scurtă paranteză: începutul anilor ‘80 avea să fie marcat de un fenomen. Explozia MTV. Naşterea acestuia (la 1 august 1981) a produs schimbări profunde în showbizul planetar. Şi prin ce a adus nou acest post TV se va dovedi că a avut un impact fantastic asupra percepţiei publicului în raport cu idolii săi. Astfel, prin intermediul MTV, o trupă putea ajunge de acum, în faţa milioanelor de fani, de câteva ori pe zi, fără a mai fi nevoie de zeci şi zeci de concerte, de turnee interminabile sau de eforturi fizice, materiale şi financiare imense. Eurythmics, Duran Duran, Dire Straits sau Bon Jovi, Madonna sau Michael Jakson își vor dobândi extrem de rapid statutul de supervedete pe această cale.

Reversul medaliei? S-a pierdut aproape complet contactul nemijlocit dintre artist şi fanii săi, contact ce se năștea exclusiv pe scenele micilor cluburi, de multe ori insalubre (a se vedea începuturile tuturor marilor artiști sau trupe – Muddy Waters, Bob Dylan, Janis Joplin, The Beatles, The Rolling Stones, Led Zeppelin sau Black Sabbat și lista aceasta poate continua la nesfârșit), contact ce se poate realiza numai pe scenele concertelor, mai mari sau mai mici, atunci când o singură notă muzicală sau un simplu gest poate arunca în aer zeci de mii de brațe.

Asta, pe de o parte; pe de altă parte, MTV era și este o societate comercială, al cărui interes major, din punct de vedere economic și financiar, cum de altfel este și firesc, era maximizarea profitului. Iar profitul maxim, ca televiziune, îl obții când „vinzi”, profitul maxim îl obții când știi să “cauți” ce vrea publicul și să promovezi ca atare, chiar dacă îți “scapă printre degete valoarea”. Cu alte cuvinte, “comercialul” a prevalat şi prevalează asupra “sincerității”. Iată, în opinia mea, cel puțin două motive pentru care imaginea generală a lui Eric este cea formată (sau deformată, cum doriți) de postul MTV, odată cu lansarea acelor videoclipuri ceva mai comerciale, ale unor melodii, să zicem ceva mai accesibile, ca “Wonderful Tonight” sau “Tears in Heaven”, piese, nimic de zis, foarte valoroase, dar nici pe departe singurele la acest nivel (unde sunt incredibilele “Double Trouble” sau cover-ul după “VooDoo Chile”-ul lui Jimi Hendrix, interpretat magistral de Eric, poate chiar peste performanțele lui Jimi), așadar despre blues-man-ul Clapton, marele blues-man CLAPTON, mai nimic. Iar acest lucru nu era acceptabil în concepția autorului acestei superbe minienciclopedii de istorie muzicală – Ioan Big! Probabil cam asta a fost ideea apariției acestei cărți. În orice caz, o decizie mai mult decât înțeleaptă. Şi, în mod cert, o realizare pe măsură.

Am să închei această primă scurtă prezentare despre cartea lui Ioan Big (pentru că despre ea sigur voi mai povesti) cu câteva dintre gândurile lui Alexandru Andrieș, așa cum apar ele pe coperta a patra a acestui volum: “Prima dată l-am ascultat pe Clapton împreună cu John Mayall, în celebrul, de acum, “Bluesbreakers”, deja istorie… Eram elev, la Brașov și m-am uitat repede pe coperta discului, să țin minte numele acestui chitarist – nou pentru mine, incredibil de viu și de special. Acum am 47 de ani (n.m. în anul de grație 2014 d-l Andrieș are 60 de ani, iată au trecut 13 ani de la această lansare de carte!) dar îl ascult cu aceeași bucurie și îl consider un mare muzician, un neegalat și fin chitarist – ce să mai spun? Îl citez (aproximativ) pe Nichita Stănescu și scriu aici, pentru acest domn, CE BINE CĂ EȘTI!!!

Iată și minunata interpretare din amintita “Double Trouble”:

http://www.youtube.com/watch?v=cGBnBFA8u1E

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *