“Mut”, Dan Stanca

  •  
  •  
  •  
  •  

Din câte-mi dau seama, „Mut” este cel mai autobiografic roman al lui Dan Stanca. Aici, un scriitor cu acest nume se sinucide, aruncându-se de la etajul zece şi ducând la îndeplinire un angajament pe care şi-l luase cu ceva vreme în urmă, cum că avea să-şi pună capăt zilelor odată ce mama sa avea să moară. Mama moare dezamăgită că fiul său e cam fără căpătâi, fără o familie, fără vreun copil, fără orizont, iar sinuciderea îi apare personajului-scriitor Dan Stanca drept cea mai viabilă soluţie faţă de modul în care i-a evoluat (mai degrabă, involuat) viaţa.

În „Mut”, personajul-scriitor Dan Stanca este vecin cu un anume Radu Virgil care ajunge să-i cunoască gândurile premergătoare sinuciderii citindu-i jurnalul, furnizat de o altă vecină. „De ce nu era şi el scriitor? De ce nu-şi bătuse şi el joc de viaţa lui? Rămânea dar un personaj mediocru, la cheremul fanteziei celuilalt? (…) Sunt doar un personaj, murmură Radu Virgil, în timp ce noaptea se lungea din ce în ce mai mult, fiindcă nici somnul nu se lipea de el ca altă dată.”

Din acest punct, se comută pe jurnal şi afli lucruri extraordinare din trecutul personajului-scriitor Dan Stanca. Partea cea mai picantă, întâlnirea cu Niculina, o femeie ieftină, ştirbă şi în vârstă, de pe lângă Gara de Nord: „De multe ori, captiv între picioarele slabe ale Niculinei, am senzaţia că decorul cavernei ei începe să se transfigureze, că întunericul acela umed treptat se zvântă, iar zgârciurile se destind, nu mai sunt chircite sau încolăcite, ci desfăşoară tapiserii uimitoare, cusute cu aur şi argint, care înfăţişează flori şi curcubeie, melci şi pantere, castelane despuiate şi cavaleri cu schelet de piatră. Totul durează foarte puţin, sunt bătăi de pleoape, aripile trupului care lovesc scurt şi apoi se depărtează una de cealaltă.”

Deşi a fost acuzat de pornografie pentru multe din pasajele acestui roman, cred că tocmai acelea sunt fragmentele în care Dan Stanca, scriitorul, nu personajul, şi-a dat măsura talentului. Prin vocea personajului care îl dublează, el îşi exprimă disperarea şi încearcă să găsească explicaţie rostului său: „De aia scriem, ca să ne plângem că nimeni nu are nevoie de cărţile noastre, ca să atingem cota cea mai înaltă a depresiei, ca să murim. Hârtia e ca pământul. S-a întins, s-a lăţit şi, la un moment dat, gata, se termină. Ce e dincolo decât hăul? Te duci de-a berbeleacul fiindcă nu mai ai pământ, nici hârtie, ai doar suflet fără Dumnezeu. Ce e Dumnezeu? Ce e adevărul?”

Radu Virgil, vecinul lui Dan Stanca, citeşte cotinuu din jurnal. Poate că 70-80 la sută din roman reprezintă confesiunile sinucigaşului, faţă de care Radu Virgil nu are cele mai dulci sentimente, din moment ce acesta îi cam poftea soţia, fapt dovedit de câteva ori în foile lăsate moştenire vecinei. „Vorbeşte, memorie, striga Nabokov din spatele fustiţei Lolitei, eu nu pot să ţip fiindcă sunt mut şi dintre bucile Niculinei emit doar nişte mugete care se prăbuşesc în auzul semenilor mei.”

O parte importantă din memoriile personajului-scriitor Dan Stanca sunt ocupate, aşa cum ne-a obişnuit adevăratul Dan Stanca de evenimente legate de istoria prinsă între parantezele celui de-Al Doilea Război Mondial, cu prigoana comunistă şi toate evenimentele triste din acea perioadă.

Însă, ce mi s-a părut mai semnificativ şi mai demn de subliniat la acest roman în roman este partea în care Dan Stanca (personaj-scriitor sau „simplu” scriitor) vorbeşte despre mama sa. Am descoperit în acele pagini momente foarte sensibile legate de relaţia mamă-fiu, cărora încerc să le suprapun realitatea în care mama adevărată a lui Dan Stanca trăieşte şi locuieşte împreună cu scriitorul. În roman, cei doi au o relaţie şi distantă, şi caldă, o legătură sensibilă. Merg la bere împreună, dar nu comunică aşa cum ar fi normal şi logic, mama fiind mai degrabă subiectul unor frumoase însemnări de jurnal decât un partener de viaţă semnificativ: „Să-ţi iubeşti copilul e o dovadă de sfinţenie… Era spre seară, fructul soarelui se decojea lent, coji portocalii dansau prin aer, vremea blândă a acelei toamne conserva lumina mult timp. Atunci mi-am dat seama cât îmbătrânise mama în ultima vreme. Ochii ei negri şi vioi se păstraseră, dar tenul i se zbârcise, îi căzuse aproape tot părul şi nu mai avea decât puţine şuviţe care-i acopereau ţeasta. Mama era bătrână, iar bătrâneţea ei era ultima îmbrăţişare.”

Poate că „Mut” mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am citit până acum de Dan Stanca („Cei calzi şi cei reci”, „Craii şi morţii”, „Boala şi visul” şi „Jurnalul aşteptării”), deşi parcă trecerea de la povestea lui Radu Virgil la jurnalul personajului-scriitor Dan Stanca s-a făcut prea de tot şi prea fără recurs. Finalul nu revine, aşa cum ar trebui, la viaţa lui Radu Virgil, iar parcursul îl cam neglijează pe cel care, de fapt, filtrează toată povestea. Cumva, totul pare un pretext pentru inserarea în conşţiinţa romanului a jurnalului adevăratului scriitor Dan Stanca, dar numai cei care-l cunosc foarte bine pe Dan Stanca îşi pot da seama cât din „Mut” este realitate.

Dan Stanca, "Mut", Editura Cartea Românească, 2006, 309 pagini
Dan Stanca, “Mut”, Editura Cartea Românească, 2006, 309 pagini

Citeşte şi:

0 comentarii la „“Mut”, Dan Stanca”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *