„Mitologii subiective: Eric Clapton”, Ioan Big – partea a-II-a

Mitologii subiective: Eric Clapton, Ioan Big, Bucureşti, Editura Editrex, 2001, 223 de pagini
Mitologii subiective: Eric Clapton, Ioan Big, Bucureşti, Editura Editrex, 2001, 223 de pagini

Text scris de Nicu Beşteliu, pentru pagina “muzicaliceşti”.

„<<BLUES înseamnă un om bun care nu e în apele lui>>… Eric Clapton este un om bun. Din nefericire pentru el şi din fericire pentru noi, el nu a fost, probabil, niciodată în apele lui. E nevoie să treci printr-o criză pentru a compune? Da! Aşa se pare. Eric Clapton ştie bine că muzica se face cu note şi cu liniştea dintre ele. Idealul lui, afirmat în mai multe rânduri (cum, de altfel, se tot spune şi în cartea de faţă) este să cucerească publicul cu o singură notă, luată exact, cu un sentiment potrivit, în momentul potrivit… Până acum, Eric Clapton ne-a cucerit (e adevărat, nu cu o singură notă). Aşteptăm nerăbdători ce va face în restul vieţii sale”

– „Eric has just entered the building” – Florian Pittiş, 12 octombrie 2001. Aceasta este recenzia cu care l-a onorat pe Ioan Big – autorul cărții, în prefață, Florian Pittiș. Din păcate, pentru noi toți, Moțu nu a mai putut aștepta, în această lume, să vadă de ce e în stare Clapton decât până în data de 5 august 2007…

Așa cum am promis în precedenta prezentare, continuăm câteva dintre ideile preluate din enciclopedia dedicată lui Eric Clapton de către Ioan Big, autorul lucrării “Mitologii subiective – Eric Clapton”

Şi… vin anii în care Clapton se pierde în negura drogurilor și a alcoolului… Într-un anume fel, a considera că Eric a fost o excepţie într-una din cele mai impure lumi este cum nu se poate mai fals. Sfârșitul anilor ’60 au fost definiți de cele mai sinistre excese cărora li s-au dedat vreodată protagoniştii scenei muzicale și nu numai… Din fericire, lucrurile s-au perpetuat astfel doar pentru un timp, mai scurt sau mai lung, depinde cum consideră fiecare perioada celor aproximativ 10-12 ani… Dar când e să vorbim despre finalul anilor ’60 și întregul deceniu ’70, ba chiar şi începutul anilor ’80, putem afirma cu certitudine că avem de-a face, realmente, cu deceniul negru, deceniul autosacrificaților : Brian (Jonnes), Jimi (Hendrix), Janis (Joplin), Alan (Wilson), Jim (Morrison), Keith (Moon), Bon (Scott), John (Bonham)… Şi lista nu se opreşte aici, din nefericire! În fine… Întorcându-ne la începutul anilor ’70, în ceea ce îl privește, după doi ani de exil autoimpus, trăiți în Surrey, o viață la limita dintre real şi halucinație, Eric reuseste să-și învingă, dar numai pentru scurt timp, cumplita dependență de heroină, după ce, la sfatul lui Pete Townshend, urmează un soi de tratament, controversat, dar se pare eficace, de electro-acupunctură şi revine, încet-încet, în lumina reflectoarelor.

„<<Adevărul este subiectivitatea absolută – Kierkegaard>>… O carte despre un mit, paradoxal, nu demitizează imaginea legendară, ci o amplifică până la hiperbolizare, prin analiza şi sinteza conexiunilor sociale care au dus la dezvoltarea mitului în sine, printr-o obsesivă reîntoarcere la rigoare şi exactitate a informaţiei, în detrimentul romanţării desuete. Prezenta apariţie editorială este, în ultimă instanţă, o reacţie la apatia şi indiferenţa unui cotidian efemer şi derizoriu. Să fim obiectivi: în zilele noastre lectura nu este ignorată pentru că virtualul cititor ar alege, după o înţeleaptă cumpănire, pâinea în locul descătuşărilor spiritului. Eu am tot auzit acest pretext, care justifică, în cel mai bun caz, apatia şi limitările celor pentru care insuficienţa bunăstării trebuie neapărat să devină şi o tragedie intelectuală… Nu pâinea este problema, ci starea mentală a celui care decide priorităţile. Dacă există interes, dilemele dispar, iar micile sacrificii legate de nevoile unui corp efemer, nu devin drame sociale”

– Costin Grigoraș, autorul postfaței acestei superbe creații literar-biografice. Apropo, pentru cei interesați… Costin Grigoraș, la rândul său, este autorul a două lucrări de excepție, din aceeași serie, „Mitologii subiective”, ca și cartea în discuție, respectiv: „YES” și „Art Music&Roll – o istorie a muzicii rock”.

În final, sfatul autorului: „Întotdeauna, când ascultați muzica lui Eric Clapton, încercați să o faceți având în vedere crezul său:

Chitara reprezintă vocea mea interioară. Când am în minte o piesă muzicală, eu nu aud un cântec, ci numai partea pentru chitară. La asta adaug nişte cuvinte şi cânt, chitara se află în prim plan şi, înainte de toate celelalte, în inima mea. Totdeauna încerc să cânt din tot sufletul prin intermediul ei.”

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii