Concurs: câştigi cărţile mele preferate de la Editura ALL

  •  
  •  
  •  
  •  

bnr CP ConcursCărţile pe care ţi le propun mi-au plăcut foarte mult:

Ce trebuie să faci ca să primeşti pachetul? Păi, uite:

  1. Chestiunea creativă. Ce mă interesează? Să scrii primul paragraf din romanul tău nepublicat :). De fapt, trebuie să-ţi imaginezi că ai începe să scrii un roman. Care ar fi primul paragraf?
  2. Laşi răspunsul la punctul 1 aici, pe blog, la postarea asta şi semnezi comentariul respectiv cu ID-ul tău de facebook.
  3. Pe pagina ta de facebook, dai share la postarea asta şi setezi chestiunea respectivă drept „Public” (dacă nu cumva tot ce împărtăşeşti tu acolo este deja pe „Public”).
  4. După ce îndeplineşti cele 3 condiţii anterioare, aştepţi să vezi care comentariu mi-a plăcut cel mai mult. NU va fi tragere la sorţi, iar câştigătorul va fi anunţat luni, 6 octombrie, la ora 21.00. Oricum, nu aştepta inspiraţia chiar până la acea oră, ci încearcă să scrii până duminică (5 octombrie) seara, la ora 22.00 (deadline), ca să-mi laşi puțin timp pentru deliberare. Ce primesc după ora 22.00 a zilei de 5 octombrie nu intră în concurs, chiar dacă pare rupt din Hemingway.

Aşadar, peste câteva săptămâni, poţi să ai în bibliotecă „Un scriitor, doi scriitori”, de Alex. Ştefănescu, „Cevengur”, de Andrei Platonov, şi „Fraţi de cruce”, de Ingvar Ambjornsen de la Editura All. Toate, numai dacă scrii un paragraf drăguț 🙂

Succes și inspirație!

P.S.: Mâine (luni, 22 septembrie), de la ora 18.00, în Brașov, la Librăria Șt. O. Iosif, îl puteți vedea pe Alex. Ștefănescu vorbind chiar despre una dintre cărțile dragi mie: „Un scriitor, doi scriitori”. Detalii – aici.

Afis AS Brasov

 

Citeşte şi:

0 comentarii la „Concurs: câştigi cărţile mele preferate de la Editura ALL”

  1. Leon- Geneza
    / AD: S-a trezit în dimineaţa aceea şi abia mai simţea. Nu era prima oară când se simţea atât de deconectat de lume./

    În momente ca astea simt că între mine, viaţă şi moarte linia este blurată, nedefinită. Mai exact, mă amestec cu viaţa şi cu moartea şi nu mai simt nimic, nu mai înţeleg nimic, iar în mine pluteşte un calm infinit, şi ştiu, ştiu că ăsta este nimicul. Nimicul este cel mai dureros lucru pe care îl poţi simţi vreodată. Să suferi din dragoste, să plângi de dor, să înduri umilinţă sau pierderi, astea sunt sentimente cât se poate de umane, te fac să te simţi viu, îţi atestă existenţa pe lumea asta…dar nimicul… Nimicul te ia pe sus şi te aruncă dincolo de viaţă şi de moarte şi de orice. Te transferă într-o lume paralelă parcă, unde totul este ca după o bombă nucleară. Este un câmp întins plin de cenuşă, unde nu bate nici vântul, nu e nici soare nu e nici luna, iar liniştea e asurzitoare! Te-ai gândi că începi să-ţi auzi propriile gânduri, dar nu, îţi auzi doar sufletul. Pentru că asta rămâi când te atinge nimicul. Îţi vezi sufletul că într-o oglindă, şi îi simţi fiecare vibraţie. Îi simţi respiraţia, umezeala, căldura, răceala, tot, şi te îngrozeşte să vezi cât de fragilă este viaţă din el. În momentele acelea vrei să stai cât mai lipit de sol, nu ştiu, e un fel de îmbrăţişare a morţii, dust to dust,ashes to ashes- polvere siamo e polvere ritorneremo. Şi te simţi mai în siguranţă, lipit de sol, într-o îmbrăţişare maternă, ca şi cum acolo este acasă. Căci din pământ am fost făuriţi… şi tot acolo ne întoarcem după ce ne-am terminat traseul prin lume, până la urmă. Numai că unora li se întâmplă să simtă moartea pe viu. “
    Ceea ce nu şi-ar fi imaginat vreodată este că viaţă putea să îi ofere acces direct la moarte. A trăit moartea, oricât de paradoxal ar suna asta. Partea traumatică din toată această experienţă este lupta de a trăi viaţa după ce ai murit. Cum să te mai agăţi de existenţă. Sunt puţini oameni care iau contact cu acea lume, a nimicului, dar pe aceia îi consider cel mai seducător de periculoşi. Oamenii de acest gen pot fi ori Zei ori Demoni. Pot creea lucruri fabuloase sau pot dărâma munţi. Secretul lor este că după moarte, ei se pot reconstrui. Toate fragmentele din spiritul lor au fost spulberate, iar atunci, zdruncinaţi şi resemnaţi, ei iau o hotărâre decisivă. Se vor culege şi se vor reconstrui doar din anumite fragmente, făcând un foc purgativ din restul. Punctul critic în această situaţie este – ce decid acei oameni să aleagă? Se vor reconstrui doar din praf de cristale ori doar din cioburi de sticlă? Raţiunea l-ar indema să aleagă doar fragmentele de fericire, însă e ceva în spiritul uman, e o curiozitate nesănătoasă şi demonică ce îl îndeamnă să adune doar cioburile. Căci până la urmă, momentele în care a suferit i-au rămas mai bine întipărite în minte, şi le amintea mai vii, mai reale. Durerea, de orice natură ar fi, zdruncină spiritul, lăsând ecouri ce răsună multă vreme prin oase.

    /AD: S-a ridicat. Un impuls viclean l-a îndemnat să-şi pudreze obrajii cu praf de cristale înainte să iasă în lume. Şi iată-l, din nou, neînfricat, ştiind că acolo, oriunde, el nu mai are nimic de pierdut./

  2. Mai intai de toate, trebuie sa spun ca ma inscriu in afara concursului. Mi-a placut prea mult tema… 🙂

    ——

    Prolog

    La sfarsitul anului intru Domnul 1108, la Abatia din Orval, calugarii se pregateau sa ia masa. Unul singur ramasese in odaia sa, fiind bolnav. Cel putin asa credeau ceilalti. Fratele Dominique zacea de cateva zile in chilia sa. Nu primea pe nimeni, iar mancarea si apa ii erau lasate la usa. Nimeni nu stia ce-a patit, dar niciunul nu indraznea sa-l deranjeze. I-au inteles tacerea si l-au lasat in pace. Asa fusese, de fapt, Dominique inca de cand ajunsese la Orval. Un singuratic. Rareori lua masa cu ceilalti, rareori participa la rugaciune, rareori vorbea.

    In dupa-amiaza aceea, nimeni n-ar fi intuit ce urma sa se intample. Poate ca, pentru a intelege mai bine evenimentele, ar trebui amintit faptul ca Papa Pascal al II-lea avea ambitia de a readuce sub ascultarea papala mai multe abatii si parohii, impunand ca acestea sa posede doar bunurile ecleziastice. Se stia doar ca oameni ai Papei comandau grupuri de raufacatori care se “ocupau” de treburile josnice cu spada in mana. Si totul pentru a pune stapanire pe bunurile lor. Iar la urechea Papei ajunsese zvonul ca la abatia de la Orval, calugarii ar detine secrete despre comorile Templierilor…

  3. E greu, e aproape imposibil. Merg pe o sârmă subțire, ca un saltimbanc ce-si dorește cu ardoare ca numărul să fie reușit, publicul să aplaude, iar el să ajungă în siguranță la mal (capăt). Dar unde e capătul? Merg, merg, pe o sârmă subțire și nu văd capătul …

  4. De multe ori se gândise la el ca la o persoană abstractă; relația ei cu el fusese una mai degrabă laconică: nu-și vorbeau decât cu (prea) puține cuvinte, gesturile le erau reduse la minim; și, cu toate acestea, gândul ei cel bun era îndreptat, în primul rând, spre el. Iar în seara ce tocmai trecuse își aduse aminte de o celebră cină de familie la care el vorbise mai mult decât în mod obișnuit. Patriarh al familiei Rossi, el reușise să scoată din matricea existenței cotidiene un artist ca Toma și o ultraconservatoare ca Anna. Zâmbi când și-aduse aminte și căută cana de cafea.

  5. Pentru mine… pentru mine a fost altfel. Nu au fost lumânări cu miros de vanilie, nici petale de trandafiri, nici măcar un pat cu saltea moale care să-mi țină corpul într-o poziție confortabilă. Patul meu a fost un câmp cu flori uscate și fire aspre de iarbă ce-mi scobeau în carne. Mirosul, unul grețos, stropit de flori sălbatice, mi s-a lipit de nări în timp ce mă lăsam condusă înspre acel loc. Nu era muzică lentă pe fundal, era doar sunetul pașilor mei. Auzeam cum împingeau aerul ca eu să înaintez. Am sperat, până în ultima clipă, măturând locul cu privirea, strivind pustiul stupid, ca cineva să îmi salveze soarta. Mă cutremura un tremur grosolan și niciun burice de deget nu mi-a mângâiat pielea ca să mă liniștească. În loc de vreun tavan alb, eu vedeam cerul cum se dizolva, închizându-se peste capul meu ca o cutie. Vedeam soarele cum cădea în centrul său, sufocat de ramurile pomilor din deal. Se lăsa întunericul, iar el îmi apăsa pieptul, frecând cu degetele sânii ce de abia aveau vreo formă. Eram pe atunci un copil. Pentru ultima dată. Și-a pus piciorul pe capul meu și m-a obligat să fiu a lui… Nu m-am gândit la Dumnezeu, nu am avut când, deoarece mi s-a golit capul sub presiunea tălpii, iar gândurile au dispărut din mine. Sentimente de singurătate și frică mă țineau dreaptă, țeapănă, fără să fiu în stare să ripostez. Stomacul nu îmi era perforat de aripile fluturilor de iubire, ci se lupta cu loviturile de picioare pe care le primeam supusă.
    Pe câmp, fără să vreau, respirațiile ni s-au împletit, după care am văzut cum gura sa coboară înspre mine. Nu am vrut să-i simt gura pe a mea. L-am mușcat. Nu senzual, ci brutal. Ca un animal. I-am simțit sângele în gură, apoi o palmă mi s-a îndesat zgomotos în obraz. M-a strâns de gât până am simțit că nu mai am aer absolut deloc. Simțeam fiecare deget cum se adâncește în gâtul meu, rupându-mi spiritul. Am crezut că mor acolo și ultimul lucru ce mi-a fost dat să văd erau niște ochi turbați. M-a pus să jur că nu am să spun nimănui, altfel va veni după mine…Nu știu dacă fac bine că spun toate astea acum, după atâta timp. Tocmai ție. Mi-e frică.

  6. Începutul

    Aud șoapte din depărtare. Nu reușesc să descifrez mesajul criptat pe care-l primesc. Oare îmi este menit doar mie sau unei alte persoane? Mă distanțez ușor de toate sunetele, dar îmi este greu deoarece ele se aud tot mai tare și tot mai aproape. Vederea mi-a fost furată, dintr-o cauză necunoscută mie. Iar cu fiecare zgomot auzit, îmi dau seama că sunt imobilizată. Incapabilă de a face cea mai mică și ușoară mișcare posibilă, indiferent că sunt conștientă de membrele mele sau nu.
    Nemaiputând să mă mișc, încerc să mă concentrez pe alte simțuri, dar nu simt decât un miros înțepător care îmi pare atât de familiar dar totuși atât de necunoscut. Mă evapor încet și sigur, învelită într-o pătură rece și umedă care îmi taie respirația. Încerc să scap de sentimentul care începe să-mi cuprindă tot corpul și care mă face, să mă simt ca și cum aș fi închisă într-o celulă, fără geamuri și fără lumină. Mi se face rău, și nu pot face nimic care să mă scape de acest chin care mă împunge din toate părțile în interior…

  7. Este un fragment din romanul “My Sweet Little Angel” pe care am inceput sa il scriu acum un an si inca mai lucrez la el deci scuzati eventualele greseli.
    In the middle of the night I heard a big ‘boom’. It was like the sound of an explosion. But not only that I heard that, I actually felt that. In a metter of seconds I felt my bed shaking really hard and I heard glass breaking all around me. I was terrified. I heard a little girl scream wich made me freeze. It was like Sairyn’s voice. “Oh my god! Tell me she’s OK!” I whispered. I jumped out of bed to see if Sairyn was fine. I got aut of my room but as soon as I stepped in the hall I felt the smoke burn my airways. It was really hard to breath this air but I continued running to her room. I opened the door to her room but the only thing I saw was the broken window. SAIRYN WASN’T IN HER ROOM, SHE WASN’T SAFE! I was officially desperate. I had to find her! I ran downstairs screaming her name in hope she’d answer me but she didn’t. I arrived to the living room and saw the kitchen on fire. What have I done?

  8. Particip si eu cu fragmentul de la inceputul nuvelei “Viata in vremurile Amaliei Craciun”. O nuvela neterminata, din care fragmente au fost publicate pe blogul personal. Numele meu de fb il cunosti. Iata fragmentul:

    Cu mai bine de un an în urmă am completat un curriculum vitae în format electronic şi l-am trimis unui site responsabil cu ocuparea forţei de muncă. Nu aveam neapărat nevoie de un angajator nou, dar în aceste timpuri este bine să stai mereu în priză. Nu ştii când se iveşte o situaţie mai bună. Oricum, am trimis CV-ul, iar a doua zi am şi uitat de el. În urmă cu câteva săptămâni am fost sunat de o femeie. Mi-a spus că a citit CV-ul meu şi că doreşte să mă cheme la un interviu, dacă sunt disponibil. Am stabilit o întâlnire pentru a doua zi, spunându-mi să intru la recepţia companiei şi să spun că am interviu cu Amalia Crăciun. Mi-a rămas întipărit în minte acest nume. Amalia Crăciun. La telefon avea o voce plăcută. Oare aşa o fi şi în realitate ca persoană? De cele mai multe ori vocea nu corespunde absolut deloc cu înfăţişarea unei femei, vocile suave aparţinând unor grăsane sau unor ochelariste urâte.Dar pe mine puţin mă interesa aspectul fizic al Amaliei Crăciun. Doar mergeam la un interviu pentru o posibilă viitoare slujbă.

  9. Traian stătea pe fotoliu și avea o privire ușor descumpănită. Când o văzu pe fiica lui cum se îndreaptă spre el, chipul lui blond se lumină. Dincolo de ochii ei negri, tulburători, de trupul gingaș și mersul legănat care îi aminteau așa de bine de mama ei, Traian găsi că Atena nu seamănă deloc cu Maria, ci cu el însuși. Recunoscu imediat apăsarea orgoliului care își cerea drepturile, pentru că Atena pășea cu un soi de greutate, ca și cum ar fi fost zdrobită de ceva nevăzut. Se duse direct la el, se așeză în genunchi și își puse capul în poala lui. Sughiță și apoi suspină.

  10. Spre seară ajunse acasă. Se lăsă purtat de valul tolănirii pe canapeaua cu braţe crem din piele ecologică, roase de vreme şi înnegrite de telecomenzi. Acolo, îşi puse palmele pe creştetul capului gândindu-se, ca de altfel în fiecare seară, la cât de searbădă i-a putut fi viaţa: necăsătorit la 42 de ani, credit luat pentru o maşină pentru care nu a plătit asigurare şi pe care a distrus-o într-un accident pe un drum expres şi din care printr-un miracol a scăpat nevătămat, şi la care mai are de plătit ceva ani, nevoie devenită cutumă de a înfuleca zilnic mâncăruri robuste dar care nu îl hrăneau cu adevărat, abandonul zilnic în rutina care îi omoară încet dar sigur capacitatea de a crea cu adevărat şi altele aşijderea. Dar, toată starea îi fu brusc alungată când Haraşo, motanul său viril, sări peste canapea, răsturnă un pahar de plastic în care musteau în cafea trei mucuri de ţigară, şi începu să toarcă pe lângă sternul stăpânului său. De fapt, Haraşo era cadou de la prietena sa cea mai bună, Gala, pe care o iubea cu adevărat fără ca ea să ştie. La un moment dat, soneria de la uşă ţârâi nervos…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *