El e vinovatul!

poză(2)„Bunicul meu a plâns la moartea lui Stalin. A plâns pentru prima dată în viața lui. Dar nu pentru că i-ar fi părut rău de dispariția liderului, ci pentru că pierduse ocazia de a-l împușca”, spune Olga Slavnikova, într-un dialog foarte bun, cu Martin Amis, de aici. Şi-apoi, adaugă scriitoarea, „Stalin şi stalinismul sunt prezenţi, din păcate, în orice proză de astăzi. Chiar şi în cele scrise de cei care au crescut în Rusia post-sovietică”. Şi mai zice ceva foarte interesant Olga, tot acolo, despre cum cei oprimaţi au nevoie să dea vina pe cineva, iar cum găsesc un motiv, un om, o situaţie, arată cu degetul şi, ca o turmă, se orientează către vinovat. „Iată-l! El e vinovatul! El e duşmanul!” După care se simt mai bine.

Stalinismul e şi în proza ei, aşa cum e şi un duşman. Al poporului. Pe nume Maksim T. Ermakov, un tip care lucrează într-o firmă mare şi e responsabil de marketingul unui soi de ciocolată cu gust oribil. Cum, necum, pe Maksim îl vizitează nişte securişti, ca să-i spună că el e ceva mai ciudat, că are capul mai uşor şi că, din cauza lui, mai degrabă din cauza unui mod inconştient de a dirija evenimentele, el este responsabil de toate tragediile din lume. Incredibil, desigur, iar Maksim, care locuieşte singur şi mai e şi un pic nonconformist ia în glumă vestea securiştilor. Cum nu ia în serios nici recomandarea acestora de a se împuşca, printr-un gest conştient, salvator pentru întreaga omenire. Respectivii îi înmânează chiar şi un pistol şi aşteaptă gestul final, eliberator. Numai că Maksim gândeşte. Întârzie. Deliberează. Îşi face planuri. Şi, în fond, protestează în faţa unei absurdităţi.

Pe de altă parte, stă cuminte poporul. Care e zgândărit de ideea că, uite, din cauza lui Maksim, un cineva care promovează ciocolata şi are capul cam sec, se petrec toate dramele, deci, stimaţi cetăţeni, tovarăşi, el e vinovatul. Şi poporul, cum ziceam, ca turma, pe Maksim. Se încing manifestaţii şi în fiecare zi, când merge la serviciu, umilul şi conştiinciosul Maksim T. Ermakov are de-a face cu aceeaşi kafkiană demonstraţie împotriva sa, oamenii, disperaţii că le mor rudele în tot felul de accidente aviatice, feroviare, în explozii, inundaţii şi cutremure, aruncând în „duşmanul poporului” cu roşii, cu ouă, cu ce prind.

Cândva, în frământările lui Maksim, apare şi bunicul său, poate o paralelă la bunicul autoarei, din moment ce exprimă aceleaşi sfaturi de împotrivire şi de luptă în faţa sistemului opresiv. Sunt halucinaţii cu care eroul Olgăi Slavnikova se înarmează şi nu prea. Există pe-acolo ezitări, frământări şi o fotografie completă a modului în care puterea poate să sufoce un individ. Şi când pare că nu merge, tot se găseşte o soluţie şi depinde de isteţimea lui Maksim dacă scapă sau nu.

Slavnikova este o scriitoare respectată în Rusia, mai ales că este implicată într-un premiu literar de debut. A câştigat Russian Booker Prize în 2006, pentru romanul „2017”, pe care-l aştept, desigur în colecţia Strada Ficţiunii, şi pare o persoană care spune lucrurilor pe nume, chiar dacă nu a rămas în jurnalism, deşi a terminat o facultate de profil în anul în care mă năşteam eu 🙂

„Când eram studentă la jurnalism, departamentul acela ţinea de partid. Şi toată presa era parte a organizaţiei de partid. Mi-am dat seama că nu pot să scriu aşa şi am înţeles că singurul mod în care pot spune tot ce vreau este prin intermediul imaginaţiei.”

Pe unde-o cauţi, Slavnikova e sinceră cu privire la Rusia, la comunism şi la stalinism. De asta-mi şi place. Şi-abia aştept „2017”. Şi orice scrie ea. Iar dacă nu v-am plictisit cu citate din dialogul cu Amis, mai luaţi unul: “Situaţia ideală ar fi să trăieşti prima jumătate din viaţă în Rusia şi a doua într-un loc liniştit, unde să te foloseşti de materialul documentar.”

Olga Slavnikova, “Duşmanul poporului”, Editura ALLFA, 2014

Citeşte şi:

0 comentarii la „El e vinovatul!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *