O încercare de a face reclamă literaturii

  •  
  •  
  •  
  •  

Am citit cartea asta din respect pentru Alex. Ştefănescu, pe care încerc să-l urmăresc de câţiva ani şi pe care l-am întâlnit pentru un interviu, situaţie în care, simt nevoia să evidenţiez, m-a cucerit prin umor, cultură literară şi nonşalanţă. Rămâne unul dintre marii noştri critici literari, diferit de alţii datorită modului în care ştie să facă accesibilă literatura. Nu este pretenţios, nu foloseşte expresii complicate, pentru care să simţi nevoia vreunui dicţionar sau să fii un exeget încruntat, cu mâna la frunte, aşa cum îţi cer alţi critici.

Titlul celei mai recente cărţi semnate de Alex. Ştefănescu n-are cum să nu stârnească, deşi dacă m-aş aşeza în mijlocul unor elevi de liceu care stau cu nasul în smartphone şi le-aş arăta cartea, nu ştiu ce reacţie aş primi. Cred că stârneşte curiozitatea celor „învăţaţi” cu literatura, dornici să vadă cum poate fi ea recomandată, însă tinerilor, celor cărora, în fond, le este destinată, mă vait (vorba unui personaj dintr-un roman de Radu Aldulescu) că nu le va provoca decât zâmbete ironice. Din păcate, aşa-i văd pe tineri şi aşa îl văd pe cel care le zice azi: „Am ceva important să vă spun: redescoperiţi literatura!” E ca şi cum vorbele astea le-ar rosti într-un bar plin de fum o fetiţă de grădiniţă cu un balon roz în mână. „Ce drăguţă e!”, ar îngăima unii. “S-o fi rătăcit?”

Gândită ca un soi de manifest, cartea vrea să atragă. Şi atrage prin titluri şi conţinut, mai ales în prima jumătate, când Alex. Ştefănescu explică, pe alocuri didactic, „de ce nu înţeleg unii oameni literatura”, faptul că „nu este suficient să ai talent ca să fii scriitor” şi de ce „în literatură nu are importanţă despre ce scrii. Important este cum scrii”.

Perfect de acord cu Alex. Ştefănescu, aici:

„Literatura va putea fi considerată relansată atunci şi numai atunci când oamenii de pe stradă, cu profesii neliterare, vor discuta cu însufleţire despre ultima carte citită, fiind gata să se certe pentru a-l impune în vârful ierarhiei pe scriitorul preferat al unuia sau altuia dintre ei. Când întâlnind – tot aşa, pe stradă – un critic literar, acei oameni îl vor opri şi îl vor ruga să arbitreze el disputa.”

Sau aici:

„Critica literară spre care se tinde acum, în lume, este lapidară şi exclamativă, de aceeaşi factură cu publicitatea.”

De acord, aşadar, şi cu cel de-al doilea extras, cu menţiunea că n-am citit critică „din lume”, ci numai de la noi. Însă chiar şi aceste pasaje, desprinse din prima jumătate a cărţii, nu sunt menite să-i ajute pe tineri în aproape imposibila misiune de a redescoperi literatura. Ele sunt, mai degrabă, constatări şi evaluări personale, tangente la plăcerea lecturii, nicidecum vitamine literare. Iar ce se întâmplă mai departe te face şi mai confuz, pentru că urmează multe (deşi numărabile) exemple de „aşa nu!”. Cum au scris unii şi s-au făcut de râs… Adică, între paginile 87 şi 100, este vorba despre „literatura fără valoare”, cu exemple din „opere” şi nume de pseudoscriitori. Cui foloseşte aşa ceva? Misiunii de redescoperire a literaturii? Greu de crezut. Concret, de ce s-ar apropia tinerii de literatură după ce citesc ce scrie un anume Doru Timofte despre un alt anume, Octavian Doclin: “Coborând în profunzimile semioticii docliniene, revedem, cu volumul în discuţie, drumul parcurs de poetul hermeneut, drum al interogaţiilor”… bla, bla. Adică, în afară de un “hai să ne râdem” indecent şi total nepotrivit, cartea reuşeşte să producă chiar o îndepărtare de literatură. Un tânăr ocupat cu “chestii” foarte importante până peste cap, cum s-o scoată pe Maricica la plimbare chiar dacă n-o lasă părinţii etc. va fi foarte atras de literatură după ce va citi cum se fac literaţii de râs. Sunt convins.

O carte puţin forţată, cu un titlu de marketing şi o structură inadecvată scopului indicat de titlu. Scrisă, însă, ca „o ultimă încercare a mea de a trezi interesul tinerilor pentru literatură”. Cu părţi bune, mai ales la început, şi mai puţin bune (din punctul meu de vedere) spre final. Din care final, totuşi, face parte şi modul în care Alex. Ştefănescu ar preda literatura dacă ar fi profesor:

„nu aş ţine cont de programă şi nici de manualele şcolare, nu i-aş obliga pe elevi să-şi noteze ceea ce spun, nu i-aş plictisi analizând operele literare într-un limbaj rebarbativ, cu aparenţă de terminologie ştiinţifică, nu le-aş pretinde să înveţe pe de rost fraze critice, nu le-aş vorbi despre manifeste literare, toate de un teribilism infantil şi lipsite de orice influenţă asupra marii literaturi (…) Le-aş cere elevilor să-mi recomande ei cărţi bune (ca să am ce citi în weekend) şi să-mi explice de ce anume le consideră bune.”

Alex. Ştefănescu, „Mesaj către tineri: Redescoperiţi literatura!”, Curtea Veche Publishing, 2014

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *